Dintotdeauna am avut o practic deplorabila de self-care. Erau vremuri cand nici nu auzisem de asta. Intodeauna sub presiunea apasatoare a celor din jur m-am transformat in cel mai aspru critic.
Am inceput sa ma pregatesc de venirea lui Radu si astfel am invatat lucruri noi despre mine. Am invatat despre drepturile unul bebelus si am realizat ca si eu am avut aceste drepturi atunci cand am venit pe lume. Cand si unde am pierdut aceste notiuni?
Am inceput sa caut pe rapid inainte raspunsuri. Am citit cu aviditate, hranindu-mi nevoia de a apartenenta. Sunt printre cei care simt ca s-au trezit? Sunt printre cei care se opun? Orice dar sa ma incadrez, sa ma recunosc intre niste limite.
Singura imi largeam baierele spiritului dar nu renuntam la curele.
Pentru ca nu-mi imaginam ca pot fara.
Recunosc ca poti evolua foarte mult si intr-o directie gresita. Mai recunosc si ca mi-e greu sa recunosc.
Disperata sa ajung la capatul cautarii, la cunoastere, pierdeam bucuria procesului. Cautarea asta este viata mea care se petrece acum.
Eu traiesc si intre bataile inimii mele. Odihna aceea este ritualul de self-care al inimii mele.
Si aleg sa invat de la inima mea.
Aleg sa fac in timpul meu liber lucruri care imi umplu sufletul. Descopar despre mine ca imi place sa am grija de mine incet, in ritmul pasilor unui copil.
Scrisul meu este terapie.