Viața de familie e una dintre valorile mele cele mai puternice. Simt ca o mica furtună interioară fiecare eveniment. Simt provocarea și uneori competiția cu mine însămi. Mă interesează să cresc în acest domeniu. Probabil asta simte și un workaholic atunci când se gândește la jobul lui.
În familia noastră formată din trei persoane, avem tipare bune pe care încerc să le perpetuez dar și tipare mai puțin bune. Acestea din urmă sunt amprentele unor dureri vechi, se pot manifesta ca un fir de izvor sau pornesc “la vale ” în șuvoaie de emoții.
Nu demult am descoperit acest tipar al nostru de a ne certa înainte de a pleca de acasă. Din câte am observat devenim brusc tensionați în graba pregatirilor și din lipsa de educație emoțională folosim cea mai la îndemână unealtă. Una care ne-a fost pusă în minte și în scenă de nenumărate ori atunci când creierul nostru era ca un burete.
Nu condamn și nu judec. Încerc. Mă doare și una și cealaltă.
Revin deci la singurul moment care mai contează, adică prezentul. Mă întreb:
De ce ne certăm atât de des înainte să plecăm de acasă?
De cele mai multe ori mergem în locuri frumoase, de fiecare dată ne dorim timpul acela și facem planuri.
Dacă nu sunt eu agitată, este Alex. Unul dintre noi face ceva “greșit” sau nu pare să-l ajute pe celălalt suficient. Acestea funcționează ca triggere, de obicei.
Totul nu tine mai mult de 10-15 minute și întreg conflictul dispare imediat ce ne-am urcat în mașină.
Atunci de unde vine chestia asta?
Cred că e o moștenire. Recreem momente din trecut. Poate era foarte greu să pleci cu un copil de acasă acum 25 de ani. Sau cu 2.
E ca un vânt puternic care se declanșează brusc, nu aduce ploaia dar îți face parul varză.
Ar putea fi oprit prin conștientizare. Amândoi putem face ceva în privința asta.
Noi suntem noi, cu durerile noastre cu tot, iar faptul că acum scriu despre asta înseamnă că într-un fel sau altul am rupt cercul.