Îi ascult cu atenție respirația și mi se pare că se aude grozav. Mai șuieră puțin dar e mult mai bine ca aseară când am ajuns eu acasă.
Intru pe ușă și găsesc un pui de om care abia mai putea respira. Mai făcuse bronșiolita dar acum era prea de tot. Mă reped la maică-mea „-De ce nu mi-ai spus că e chiar așa?”
„-Ți-am spus”, răspunde ea încet în fața privirii mele.
Îmi spusese, e adevărat, dar asta am înțeles după ce am ajuns cu copilul la urgențe, ne internase, el adormise și eu am putut să-mi trag puțin sufletul, să-mi aduc aminte de mesajul de la ora 16 cum că Radu pare că respiră mai greu. Nu am înțeles, nu a părut panicată dar ar fi trebui să-mi dau seama că se descurcă singura de cele mai multe ori iar faptul că mi-a scris însemna ceva!
Ne urcăm vijelie în mașină vorbind constant cu Radu.
„Radu, poți să respiri?” Uneori era DA, alteori era NU.
Nu dormise la prânz și era foarte somnoros. Capul i se lãsa în piept în drum spre spital iar mie mișcarea asta îmi îngheța sângele în vene.
Cu câteva minute înainte sunasem la salvare dar ne-au anunțat că ajung in 30 de minute.
Am sunat doctora și eliminând drumul până la București am ajuns Spitalul de Pediatrie Ploiești.
La recepție o domnita blonda care i-au făcut cu ochiul colegei când a auzit de bronșiolitã. N-am înțeles, nu mă interesa. Incercam doar să-i explic că el a mai avut episoade, că e alergic, că urma să ajungem la un specialist. Se uită prin mine.
Radu dorme, îl așează totuși să-i măsoare saturația de oxigen. 91.
„-Vedeti? E bine.” Spune zâmbind.
Îi arăt pieptul lui care se contracta sălbatic.
„-Bine că se oxigenează, zic.”
Dar nu era bine.
Mușchii cavității toracice erau în contratimp cu cei ai cavității abdominale iar în piept i se forma o gaură.
De ce nu mai venea odată doctora?
Dar era la spital, ajunsesem, și el dormea cu masca de oxigen pe față.
Am stat aproape o orã. Au decis sã ne interneaze și de mai bine de 36 am fost prizonieri ai unei mici rezerve pe colț.
Se vede in poza cum arată, are 4 m pătrați și două paturi pentru copii, in care unul am dormit și eu. Nici nu mă plâng. Deși au fost momente cumplite, acum Radu respira mai bine și răspunde la tratament. Noi suntem în trecere..
Mă uit la acest loc cu personal cât de cât drăguț, la această rezervă cu minim de igiena dar sub minim de confort. Mă gândesc că noi suntem în trecere. Vom merge mai departe, vom investiga răcelile acestea puternice din ultima vreme și vom merge mai departe. Dar ceilalți ce fac?
Privesc cârpeala de var alb de pe pereți, linoleumul ce îmbracă până la jumătate peretele și mă întreb de ce nu s-a putut mai mult. Oglinda e sparta și mă întreb unde sunt banii alocați înlocuiri ei. Totul e destul de prost aranjat, cablurile la vedere, câteva abțibilduri galbene pe care scrie 220 V ici-colo.
Ce fac cei ai căror copii au boli incurabile? Copiii și părinții copiilor cu cancer?
Cei celor care spitalul le-a devenit a doua casă? Cei care dorm între scaune cu lunile sau anii? Cei care nu vad îmbunătățiri de la o zi la alta?
Ce bine cã cineva s-a gândit deja la asta și treburile se mișcă.
Eu donez deja o suma pe lunã către magic home iar dacă e cineva care nu a făcut-o deja poate accesa linkul:
https://pentrumagichome.ro/cum-pot-sa-ajut/