Am câteva minute libere, acum cât încă Radu nu a ajuns de la bunici. Mă gândesc că aș face bine să-mi șterg unghiile de ojă dar și că în sfârșit am puțin timp să scriu despre ceea ce simt.
Așa că, iata-mã aici, cu unghiile trei sferturi vopsite și sufletul trei sferturi trist, scriind.
Aș începe povestea asta despre tristețe chiar de la fericire. Nu așa încep toate? De la capătul cercului, dacă aș putea să spun așa.
Am fost, îmi amintesc, o luuungã perioadă de timp fericită. In timpul sarcinii, imediat după ce am născut, cât am fost acasă cu Radu, când am împlinit 30, când Radu a făcut 2 ani, la finalul lui 2017.
Îmi amintesc perfect momentul în care am simțit din nou o apăsare in sufletul meu, senzație de care m-am temut puțin tot timpul fericirii mele.
Ora 17, 31 Decembrie 2017.
Atât. Dincolo de această oră nimic nu a fost la fel.
Dacă aș calcula în ani de evoluție personală aș putea spune că m-am simțit aruncata în preistorie.
Și m-am temut, m-am frământat am căutat să ies!
Am respirat adânc de muuulte ori, am ascultat câteva meditații, m-am rugat, am analizat.
Am făcut toate acestea lucruri pe care le făceam înainte dar fără BUCURIE.
Cred că aceasta este tristețea, de fapt.
Am și disperat puțin până mi-am dat seama ca cel mai trist lucru la acest fapt este că îmi doresc cu orice preț sa fiu fericită.
Și într-o dimineață, stând tristă pe superbul meu fotoliu galben, mi-am spus așa:
„OK, ești tristă, pot să văd asta.
Nu mai împinge atât emoția asta afară din tine. E și ea o emoție. Exact că fericirea.
Nu te mai simți ca naiba că ești tristă deși ești sănătoasă.
Nu te mai condamna atât cand citești despre un copil bolnav că al tău e sănătos și tu, totuși, tristă.
Că sunteți împreună, că îi ai pe cei dragi aproape.
Ești doar tristă și în inima ta poți fi tot ceea ce vrei tu să fii”
Tot tristă am rămas și după acest monolog interior.
Știu, e trist.