E sâmbătă seara. Eu astăzi am lucrat și ne-am revăzut la ora 7, la Vlădeni.
Am mâncat, ne-am jucat, ne-am alergat, ne-am pupat.
La 8.30 mă simțeam suficient de obosită încât să vreau să mergem acasă.
Am ieșit pe ușă și am urmat obiceiul nostru de a merge câteva sute de metri pe jos.
De obicei ne relaxăm in timpul acesta. Eu respir mult râvnitul aer curat și tu explorezi cât poți.
De data asta a fost diferit. Eram obosiți amândoi. Nu te-ai oprit la locul stabilit și au urnat scurte alergări care ar fi putut fi vesele dar nu erau. Alergau spre strada, era întuneric iar Alex aștepta în mașină ce eu credeam că el vrea sa ajungem cat mai repede.
Am încercat să-ți explic și te-am rugat să te uiți în ochii mei că să putem discuta.
Ți-am spus că o să te iau și te pun în mașină, te zbăteai și plângeai.
Am reușit să ajungi în scaun și ai mai plâns pentru câteva zeci de secunde.
Alex a avut puterea să spună „Da, îți doreai să te mai plimbi. Vom sta amândoi în curte in seara asta, unde e mai sigur.”
Eu eram amuțită în scaun.
Mi se întorsese lumea cu susul în jos.
Mi-e teama să nu te frâng.