Ziua în care am aflat că am aripi.
S-a întâmplat mai de mult. Era după amiază sau seara, nici nu mai știu, oricum nimic nu anunța că ar urma să se întâmple ceva special.
Mă plimbam prin bucătărie, mă uitam prin sertare (îmi place mult să fac asta) iar din întâmplare am dat peste un set de „papu” carioci colorate.
Nu le mai văzusem până atunci si am fost atât de încântat de ele încât am desfăcut pachetul și am început să desenez.
Pe masa mea de activități unde am voie sa fac orice, pe blocul de desen, am văzut apoi alb în fața ochilor și am început și pe perete.
Tot așa distrându-mã, nu știu cum am ajuns pe canapeaua din sufragerie.
Am făcut câte un X mare pe fiecare dintre pernele canapelei. O frumusețe, ce să mai!
Dau fuga la mama sa o chem să vadă.
Rămâne fix în pragul ușii și nu i se mișcă decât ochii. Își plimbă privirea pe liniile albastre proaspăt desenate.
Blocajul ei mă face curios și o studiez cu atenție.
Mă uit în ochii, ei parcă spun ceva dar gura nu se clintește.
Are cuvinte în minte și în suflet dar nu le scoate.
În toată muțenia ei îmi aud gândul care spune:
„Ea crede că tu poți să zbori și nu vrea să te frângă!”