Adu și Upu sunt personajele unui joc foarte special.
De fiecare dată când Upu se strecoară în realitatea noastră, Adu se transformă într-un băiețel speriat, țipător dar și foarte jucăuș.
Prima dată am simțit că a plâns pe bune, cam acum un an, iar eu am certat povestitorii de basme clasice și am încercat să le alung pentru încă câțiva ani.
Nu am reușit așa că aveam două variante:
1. Să îmblânzesc imaginația.
2. Să îmblânzesc lupul.
Desigur că am ales sa îmblânzesc lupul. Pentru că așa fac eu întotdeauna, aleg calea cea mai „ușoară”.
Adu prefera ca lupul să fie de multe ori tati. Așa că Alex își punea pălăria de Up ( chiar avem așa ceva – vezi foto) și se „gudura” pe lângă Adu să-l cruțe!
Adu nu și nu. Doamne, ce-i mai făcea iar lupul urla de slăbiciunea iar Adu îl învingea în fiecare zi mai mult!
Îl învingea la sabie, sau doar din vorbe dar lupul pe zi ce trece era tot mai mic și nesemnificativ.
Adu a învins Upu’ iar acum doar îi râde în față.
Dar Upu’ nu se lasă și vine mereu și locuiește la noi sub pat, după ușă la subsol iar eu îl iau de urechi, îl dau afara și-l cert. Deschid fereastra sau ușa și-l dau in șuturi afară, să se ducă la el în pădure acolo si-i râd și eu în nas, molipsită de curaj de la Adu.
Adu se prăpădește de râs și bucurie!
De curând, de parcă universul a jucat el însuși jocul acesta cu noi, ne-au apărut în cale cărțile lui Mario Ramos:
„Eu sunt cel mai puternic” și „Eu sunt cel mai frumos”
O parodiere a lupului din basme și a tot ce înțeleg copiii despre el.