Dezlipește cu greu pleoapele și-și arunca privirea pe cadranul mic al ceasului alb, mut, din dormitor. E 9. S-a trezit cu mult peste ora ei și se simte obosită.
Se ridică, se împiedică de o mica jucărie, lucru care în mod normal o amuză, dar de data aceasta o enervează.
Pare să-i pese mai mult și de lucrurile care nu sunt la locul lor și din câte își dă seama după culoare, cafeaua e mai slabă astăzi.
E una din zilele acelea în care nu-i va intra nimic în voie. Cel mai mult îi vine sa se ia de el. Întotdeauna.
Nici macar nu intuiește că face asta pentru că el o poate ajuta. Nu-și dă seama de propria neputință in a spune tot ceea ce simte. Observă foarte bine incapacitatea lui de a intui, un motiv potrivit să-ți sară țandăra pe cineva.
El pleacă cu treburi în oraș. Se face ora 14. Deși enervată la culme că Vlad si-a programat și astăzi ceva, Ela reușește să adune într-o propoziție, de îndată ce Vlad a intrat pe ușă, tot ce simte:
– Vreau să mă asculți! Uite care-s regulile, spune într-o suflare, ca el să nu apuce să întrebe nimic. Punem un cronometru, tu asculți, nu trebuie să spui nimic ci doar să te gândești ca ești acolo și să asculți.
– De ce pui cronometru?
– Pentru că astea sunt regulile, să știm amândoi că s-a terminat și gata!
– Ok..
Ela setează 5 minute și se așează pe șezlong, în fața lui.
„Nu-mi vine să cred” își spune în mintea ei. Am ajuns și aici. Curge un fir subțire de amintire și ce plăcută senzație de evoluție simte în legătură cu ei doi.
Revine în prezent imediat, se uită în ochii lui Vlad și începe să râdă. Și-i vine să râdă tot mai tare. Râde și el, din când în când se oprește, între hohote, se uită serios în ochii Elei, să se se asigura că nu râd de el.
Ela își simte umerii scuturați de ras mai relaxați și-i îi vine să se întindă și să râdă tot mai tare. Se simte în siguranță și furia ei se risipește înlocuind-o o căldură mole prin umeri. Se întinde puțin dar tot îi simte prezența și era tot ce avea nevoie.