Săptămâna trecută am fost doar eu și Radu de duminica până miercuri. S-a întâmplat foarte rar, de fapt, doar o dată, ca Alex să lipsească de acasă noaptea.
Știam cu o săptămâna înainte de plecare dar doar cu două zile înainte am început să simt și să gândesc lucruri iraționale.
Dintr-o data m-a lovit in moalele capului și inimii că s-ar putea să nu se mai întoarcă. Va muri pe drum, în accident și mie îmi va suna telefonul Și cineva îmi va da vestea în limba engleză!
De ce am fost de acord să plece? Cum am putut sta așa liniștită până acum?! Aș putea să-i zic în acest moment: „Nu mai vreau, nu pleca! „
Nu am curaj, că e irațional, dar deja presimt că voi regreta că nu m-am agățat de el să nu plece în această călătorie periculoasă. Îmi voi spune, când mă vor anunța că a murit, ” De ce, Doamne, nu mi-am ascultat instinctul?!”
Desigur că i se va întâmpla ceva. Viața nu poate fi atât de bună. Povestea noastră minunată de iubire, casa noastră plină, fericirea mea va dispărea toată odată ce el nu va mai fi. Nu-mi mai voi găsi liniștea!
Însăși realitate câ e totul lin și perfect de imperfect devine o confirmare ca totul trebui să se termine tragic!
Am respirat adânc! I-am spus pe un ton liniștit tot ceea ce gândeam, vrând să le scot afară. Știam că el a învățat să mă asculte și mă crede!
A fost plecat, a revenit, noi am făcut față, momentele acestea critice nu au revenit la fel de puternic.
Apoi, îmi apare în News Feed un articol care se numește așa:
How Anxiety Manifests As A Fear Of Dying Or Losing Loved Ones
Anxietatea?!
Credeam că doar îl iubesc cu adevărat… :))
Pun linkul către articol mai jos:
https://www.scarymommy.com/how-anxiety-manifests-hypochondria-losing-loved-ones/
Va continua..