Vă rog să mă iertați! Nu stiu prin ce noroc am adunat cei mai minunați oameni pe o rază de 80 km pătrați, la petrecerea lui Radu, în seara asta.
Zic să mă iertați pentru că poate v-am lipsit de ceva: un sfat de la o mamă blândă, cine știe ce urgență artistică, lumina unor ochi verzi, o glumă tare ( blană! cum se zice).
Poate vroiai să te asculte cineva cu o inimă deschisă dar de unde să o iei ca ea era la mine în curte.
Ai fi avut poate chef să te întâlnești cu un tip mișto cu care ai ce discuta dar când colo..
Ai fi stat la telefon cu o amică care te scoate din toate filmele dar nu auzea telefonul de glasul copiilor care țipau în trambulină.
M-am uitat și eu la ei așa, și dintr-o parte și din cealaltă, m-am plimbat intenționat să le aud glasul. Am vrut să mă ciocnesc de toți și ei mine. De ei și de copiii lor.
Prietenii noștri.
Zic noroc pentru că nu știu cum să numesc asta. Acum câțiva ani cred că aveam mai multe planete retrograde ori nu sunam eu la numerele la care trebuie, dacă aș putea da vina pe numerologie.
Nu mai vreau să știu cum era, nu mai vreau să retrăiesc clipe în care nici cei mai apropiați nu erau aproape.
Ce bine că pot să ma bucur acum de ei și de mult mai mulți! Noroc chior!