Curiozitatea unui copil e ca pânza unui păianjen. Copilul pune toată energia în a țese imaginar informația și nu este satisfăcut până nu a învăluit total obiectul curiozității.
„- Mami, ci e la muzeu?
– Păi vom afla și vom vedea multe lucruri, e foarte multă informație.
– Eu nu vau mută,
Eu vau bună!”
In această perioadă a vieții lui (3 ani și o lună), Radu este interesat de animale. A fost interesat de ele încă din bebelușie, le băga pe toate în gură, apoi a învățat cum se numesc și ce sunete scot dat acum pare la apogeul interesului. Cred a acumulat suficientă informație despre ele încât i se par fascinante.
Sâmbătă am avut una din întâlnirile noatre, „doal noi doi, mami”.
Am mers la muzeul Grigore Antipa. Am fost curioasă dacă își mai amintește că a mai fost o dată (când avea un an) și sincer, mi-am dorit pentru el să-și concentreze tot entuziasmul în experință.
Energia cu care ne aleargă spunând că este un dinozaur, leu sau rechin.
Aviditatea și perseverența cu care studiază orice carte i-am pus la îndemnă despre asta.
Interesul cu care căutăm obiecte prin casă de mărimea unui dinte de Tyrannosaurus sau al unei gheare de Therizinosaurus.
Mi-am pus în minte să stăm acolo atât cât își va dori. Ba ne-am și întors atunci când a vrut să revadă ceva anume.
„- N-am știut că este atât de frumos aici, mami!”
Am și citit multe legende aflate lângă exponate, mi-a explicat de multe ori ceea ce observa. Țipa la mine să mă dau mai aproape să văd deși eram lipită de el.
A fost incredibil de frumos și interesant și am simțit că a fost momentul potrivit. Cred că acesta este farmecul unei perioade din viața cuiva: bucurie fără amânare!
Înghețata pe care am gustat-o după, pe Calea Victoriei, plimbarea, pe jos sau pe umeri, printre frunzele zburătoare ale copacilor din București au întregit cercul întâlnirilor noastre în doi.
