De obicei, înainte de căsătorie oamenii stau ceva timp împreună. Nu neapărat în aceeași casă. În cazul meu și al lui Alex au fost 7 ani cu o pauză despre care voi vorbi cu altă ocazie. În acest timp, acele ființe (adică noi), am învățat chestii unul despre altul (puține, aș spune acum dupa 3 ani de locuit împreună), ne-am ținut de mână, ne-am întâlnit deseori la poartă seara, am mers la mare, la munte, ne-am reproșat anumite lucruri, ne-am închis telefoane ( mai mult eu), nu ne-am raspuns la telefon (mai mult el) și așa mai departe, par multe, sunt totuși 7 ani. Repet, sunt mici, mărunte acum după 3 ani de căsătorie și un copil. În tot acest timp, am crezut că îl cunosc, și el pe mine.
Am bănuit că nu prea e romantic. Romantic în sensul pe care îl descrie Alain de Botton, dar înaintea lui l-a descris bine Shakespeare și toți scriitorii chiar .. romantici:
Adică să se sinucidă din dragoste (nici n-aș fi vrut), să facă declarații siropoase (parcă ar mai merge).
El, văd acum, e mai mult romantic în sensul în care asigură ziua de mâine și poimâine, e și asta ceva, vă zic sigur! Dar la început s-ar putea spune că „nu i-am acoordat credit nici cât unui câineeee.” în ceea ce privește „cele două cuvinte”.
Dupa ceva timp am început să ne gândim la căsătorie. În paralel. El nu zicea nimic concret dar mă întreba despre forma ferestrelor în casa pe care o construia. Eu îmi dădeam sincer cu părerea dar n-aș fi recunoscut că mă gândeam la căsătorie de câte ori o făceam nici picată cu ceară. Nu știu de ce, adică știu (vroiam să recunoscă el primul) – e o tâmpenie, în fine.
Prima dată am crezut că o să mă ceară la Balcic. Era perfect! Soare, cald, gradinile umbroase, eu îndrãgostită de Regină, știam Balcicul dinainte să ajung acolo. Acolo m-aș fi cerut și eu.
A doua oară am crezut că în Vama Veche.
Apoi m-am gândit că o va face în casa noastră.
Apoi am lăsat-o baltă și nu m-am mai gândit la asta crezând, desigur, că cele mai bune locuri au trecut pe lângă noi și cum el nu e prea romantic..
Era o seară de miercuri în octombrie, 2013, atunci când am primit un mesaj :
Mergem mâine pe Varful Omu?
Cât colindasem eu cu lunile munții în facultate și tot nu ajunsesem pe Varful Omu. Vârful sacru, a cărui denumire conține Om.
Și ne-am dus!
Nu cred că am fi putut prinde o zi mai frumoasă! Am amuțit de frumusețea muntelui, am făcut câteva poze, ne-am ținut de mână sau ne-am ținut spatele.
Am tăcut și m-am bucurat de multe. M-am gândit la nori, la flori, la cărare, la cât de mult iubeam momentul. M-am gandit și la râul IalOMița (unde fusesem tot împreună) și la Zalmoxe dar mai ales nu m-am gândit că ar putea să mă ceară în căsătorie (căci dacă m-aș fi gândit nu mi-aș fi făcut unghiile roz).
Ajungem pe vârf.
2505 m.
Respirăm adânc.
Strigăm de bucurie, ne îmbrățișam! Lenevim la soare, ne urcăm pe un bolovan, ne odihnim din nou.
Mâncăm ceea ce aveam în rucsac, strângem și ne pregătim de coborâre. Ne presează timpul, seara se lasă și norii se adună.
Suntem gata, coborâm spre cărare, ne întoarcem cu o ultimă privire spre cabană.
Atunci el spune : Hai să facem ceva special!
S-a asezat într-un genunchi, a rupt un fir de iarbă, mi l-a înnodat pe inelar și a întrebat:
– Vrei să fii soția mea?
Deci tuturor băieților neromantici, care se gândesc dar nu își iau inima-n dinți, vă spun că merită un strop de imaginație. Desigur, va accepa oricum, cum aș fi acceptat și eu, pentru că e iubire și destin dar ceea ce a rămas în sulfetul meu după acea zi și acel loc e nemăsurat!