De trei ani locuim în suburbii, de trei ani și până anul acesta nici un colindător nu ne-a trecut pragul! În suburbii înseamna la marginea comunei, ultima casă din sat, pe un drum național, în cel mai bun caz te deplasezi cu mașina.
Un peisaj superb în orice anotimp, liniște dar fără colindători în ajun de Crăciun.
Copii cu nasurile înghețate, traiste până la genunchi pline cu fructe și covrigi.
N-au venit până anul acesta și tare mi-a fost dor de ei! Aseară ne-au intrat în curte și în suflet 25 de oameni care au venit să ne cânte .. și nouă.
Nu știu cum am reușit dar în 2 minute eram cu toții îmbrăcați și afară.
În sfârșit! În sfârșit au venit și la noi!
Ne-au cântat colinde, ne-au urat, le-am mulțumit!
M-am emoționat și mi-au dat lacrimile. Doar acum am realizat cât de dor mi-a fost de glasurile unor copii în ajun sau m-au năpădit amintirile?
Atunci când eram copil nu dormeam toată noaptea de emoții. Cred că era evenimentul anului pentru mine. Cât mă foiam în așteptare priveam umbrele flăcărilor care se ițeau prin crăpăturile de lângă ușă, ascultam trosnetul buturugilor și încercam să zăresc limbile ceasului pe cadran.
Ora 5 dimineața. Începeam, în sfârșit, să ne pregătim. Uneori lăsam pijamalele pe dedesubt sau luam alte perechi de pantaloni să ne țină de cald, 2 bluze, geacă, două perechi de șosete. Traistele erau pregătite, în unii ani am avut traiste din prosop cusute de bunica. Trebuiau cusute bine să nu cedeze sutelor de covrigi, portocale, mere.
Colindam tot satul, în grupuri mai mici sau mai mari, cu veri, cu rude sau prieteni pentru că venea Crăciunul!
Radu, la primul lui colind.