Stau întinsă pe spate, uitându-mă peste cap, tință la fereastră. Mai bine zis la cer.

Câteva dâre de nori mărunți, împrăștiați de vânt pe albastrul spălacit, nimic special. Chiar banal, nu cum e de obicei cerul.

Îl privesc cu nesaț și îl sorb din priviri pentru ca nu l-am mai văzut de mult. Văzut, privit, nimic.

N-am avut când și acesta mi se pare unul dintre cele mai triste „n-am avut când-uri” din cele multe din ultima vreme.

„Să nu vezi cerul?! Păi, de pe ce planetă ești?” m-ar întreba poate Micul Prinț.

Nici n-aș îndrăzni să-i răspund : ” De pe planeta cu cel mai frumos cer.”

Dar las capul în piept, tristă. Dacă nu se îmbolnăvea Radu nu-l vedeam nici acum.

Mă trezesc dinineața, e întuneric. Nu îmi mai iau timp să savurez cafeaua din septembrie, de când cu grădinița. Sunt atâtea de făcut.

Ultimele două luni au fost grele. Stingeam lumina articială când ieșeam din casă, plecam cu mirosul somnului în nas. Daca era ger erau niște stele superbe, bune și alea.

Ajungeam pe întuneric, așteptând să se termine.

„Iarna e grea” Auzi spunandu-se.

Iarna nu e nicicum. Suntem doar noi, împotriva firii. Iarna e iarnă dintodeauna, noi nu ne mai potolim.

Shopping Cart