Un joc așa cum vrea copilul

Se cațără pe treapta funpod-ului, apoi pune un picior pe blatul de compozit al insulei din mijlocul bucătăriei. Se oprește câteva secunde și mă privește cu coada ochiului. El știe că nu e în siguranță pe blat, deci nu are voie.

Zâmbește și-și aruncă și celălalt picior. Dintr-o mișcare agilă este sus, uitându-se fix la mine.

Nu zic nimic. E clar că știe ce aș putea să zic de mă privește așa.

Hotărăsc să tac și să rămân aproape.

Își adună „instrumentele”: Un castron mare, galben, suportul de hârtie, sticluța de la ziua lui, o piesă de lego, storcătorul de lămâi, jumătate de lămăie, la orice a ajuns de acolo de unde era. Mai bine de 20 de minute a stors, a turnat, a gustat, a îmbibat. După ce acestea s-au scurs, s-a oprit uitându-se în jur, mișcând degetele mâinii pe o claviatură de gânduri. Asta făcea, se gândea!

Într-un final spune cu voce tare: Mai trebuie ceva!

Căuta, își dorea să găsească obiectul care să-i întregească sentimentul că totul e gata. Ceva să-i completeze imaginația, ca ultima piesă din puzzle, ca și cum universul ar fi uneltit.

Îi pot observa pe chip angoasa, căutarea așa că mă ridic, iau la nimereală din suportul de tacâmuri o seringă de panadol și întreb:

„- Asta?”

Răspunsul a fost:

„- Daaaa!”

Shopping Cart