Ultima ședință pe seara aia, pe anul acela, de fapt. Biroul mare, gri așezat pe semi rotund. Părul grizonat al regionalului venit în vizită neașteptată la biroul local.
Decembrie 2013
Deschid încet ochii în timp ce gândurile mi se învălmășesc în cap.
Stai! Stai! Stai
E pe bune?! Chiar s-a întâmplat? Ce naiba a fost asta?
Simt toate acestea odată: Mintea îmi alunecă de la scena cu sedința spre negru în fracțiunea în care dau să deschid ochii. Devin conștientă, simt ceva rece sub obraz și buza îmi stă atârnată ca și cum aș fi întinsă cu fața în jos.
„E pe bune?! Adică, serios chiar s-a întâmplat?” iar într-o altă fracțiune de secundă verific dacă am paralizat. Nu-mi puteam mișca picioarele dar simt cizma pe jumătate ieșită din picior și-mi spun că e semn bun.
Deschid încet ochii și văd asfaltul ud, câteva băltoace strălucesc în becul de pe stâlp. Aud pasi grăbiți în jurul meu și o voce îmi spune: „Stai liniștită, am sunat la salvare.”
Întuneric. Liniște.
Deschid ochii, sunete și lumini puternice. De data aceasta creierul nu mai refulează către o amintire, mă trezesc în ambulanță. Eram pe targă, cu fața în sus și nu-mi aminteam cum am ajuns acolo.
Mi se pun câteva întrebări. Întreb unde este telefonul meu. Imi este dat și sunt sfătuită să sun pe cineva. Între timp un polițist urcă în mașină cu o agendă în mână. Îl întreb ce s-a întâmplat răspund bulverstată tot eu: „M-a lovit mașina. Dar eram pe trecerea de pietoni” și-mi aduc aminte și acum revolta. „Nu? Eram pe trecere, nu?”
Întreb năucită deși îmi aminteam și eu totul acum.
„Mai vedem.” răspunde nemernicul năucindu-mă și mai mult.
Mă încrunt încurcată și nu caut mai departe. Nu e momentul, vom mai vedea, acum trebuie să-l sun pe Alex.
Mergeam pe bulevard spre casă. Eram la două minute distanță. Ocolisem în seara aceea pentru că îmi uitasem buletinul la o casă de schimb valutar, astfel că veneam dinspre piață. Aveam o cască în ureche, vorbeam cu Alex și mâinile afundate în buzunare. Probabil îi povesteam de la birou, despre ultima ședință, vizita inopinantă a regionalului.
Ieșise cu prietenii lui, beau o bere și jucau rummy. Urma să ne vedem a doua zi și alte câteva pentru că urma revelionul.
Mă apropii să trec strada, mă asigur stânga dreapta și traversez. Aproape reușisem când o mașină m-a lovit din partea mea dreaptă. Din spate cumva, nu am reușit să văd nimic sau să ma feresc.
Din ambulanță îl sun pe Alex, îmi spune că vine imediat. Ai mei sunt plecați din țară, îi sun dimineață să le spun.
Mergem la Spitalul Județean. Acolo mi s-au luat probe de sânge, probabil că și șoferului. Același polițist agresiv îmi punea întrebări TOT MIE pe un ton cam așa.. nu-mi dădeam seama ce vrea să facă. Nu aveam putere să mă revolt.
Știi care e adevărul? Eram în culmea fericirii că sunt în viață.
Când bucățile acelea sparte s-au așezat în mintea proaspăt zdruncinată eu asta am înțeles: Că trebuie să mulțumesc cerului că sunt în viață!
Am fost calmă imediat cum mi-am recăpătat cunștința. Am stat să mă coasă în cap, acolo unde îmi tăiaseră părul. M-am opus unei cusături la buza de sus (la naiba, dacă îmi trebuia încă o urmă), am pus întrebări medicului care a venit să vadă oribila ruptură de mușchi de pe coapsa mea dreaptă.
Până a venit Alex. Apoi am plâns și am putut să fiu speriată și îngrijorată.
Am stat pe acolo pe hol pentru niște formalități apoi am refuzat internarea din lipsă de înțelepciune, bineînțeles și am plecat acasă.
Încâ nu mă văzusem în oglindă și mă simțeam relativ bine pentru o persoană tocmai lovită de o mașină dar acum aș sta în spital pentru că ar fi putut interveni orice. Și pentru că acum nu mai simt nevoia să mă prefac că sunt bine, n-am nimic, mă descurc orice-ar fi.
Începuseră să mă doară toate și deveneam din ce în ce mai speriată. Trecuseră doar câteva ore de la accident și parcă proporțiile creșteau pe măsura ce prindeam perspectivă. De la starea euforică de după, acum asta. Fața mea este umflată și se umflă în continuare, buza spartă, ochiul vânăt și tumefiat, sange în păr, pe față și în unghii.
Mă îngrijorez, îmi tremură sufletul de teamă și mă revolt de nedreptate:
„Eram pe trecere. Pe trecere” zic întruna de parcă asta nu ar putea fi compatibil cu accidentul în sine.
Prima noapte a fost cea mai grea. Am știu că trebuie să le simt pe toate și nu am fost cu nimic dezamăgită. Îmi amintesc noaptea aceea de revelion care a venit la doar câteva zile după accident. Eram în baie, îmi schimbam pansamentul și mă uitam în oglindă. Arătam îngrozitor, tumefiată și umflată dar mă simțeam fericită, ușurată. Ca și cum toată durerea mea interioară plecase din suflet și mi se așternuse pe chip. Și totul se potrivea iar eu mă simțeam ușurată.
Am fost dezamăgită dar nu de mine sau de experință în sine ci de ce a trebuit să îndur după. Nu mă hotărâsem încă ce urma să fac în legătură cu dosarul. Cel care mă lovise nu a sunat o dată să vadă ce fac sau dacă am nevoie de ceva.
Mă cheamă la poliție în legătură cu dosarul. Trebuie să depun plângere într-un anumit numar de zile ca să se ia în calcul. Aștept ofițerul, mă invită pe scaunul din fața biroului. Îmi vorbește de sus și mă deranjeazâ. În loc să îmi explice ce ar trebui să fac ca situația să fie corectă și echitabilă, în loc să-mi explice ce drepturi am ca cetățean într-o astfel de situație, el, dobitocul, începe să-mi înșire cât de greu câștigi despăgubiri în astfel de cazuri. Nu suflasem o vorba dacă aveam de gând să cer despăgubiri sau nu dar el o dădea înainte încercând, evident, să încheiem totul cât mai repede posibil.
Nu-mi amintesc ce spunea exact acum, câteva frânturi dar îmi aduc aminte greața pe care mi-o făcea. Pe bune, frate, că asta faci? Că d’aia ești pus acolo, dihanie nenorocită? Să mă umilești pe mine spunându-mi că dacă vreau banii pe geacă să aduc bonul cu care am cumpărat-o? Mă întrebase, în timp ce se uita la fața mea încă vânătă, ce pierderi am suferit. Și în naivitatea mea, am menționat și faptul că mi-a rupt geaca. Printre probele din dosarul pe care îl avea în față, sigur erau poze cu locul accidentului, cu ce răni am suferit, cu faptul că am făcut fizioterapie în străinătate, tot ce era de știu. Și el mi-a făcut faza cu geaca. Incredibil! Mi-e greață și acum! Auzi, bonul de casă pe geacă..
Nu știu cine era cel care m-a lovit în acea seară de decembrie, nu știu dacă a tras sfori sau așa sunt autoritățile noastre mișelești și josnice. Pe mine nu mă mai doare, mai am câteva urme fizice și mici revolte trecătoare (ca acum) în legătură cu sentimentul de nedreptate. Mă gândesc cu blândețe față de mine, cea de atunci și mă felicit pentru putere.
La finalul acelui an a început cea mai bună perioadă din viața mea. Nu știu dacă de la accident sau de la modul cum l-am privit ca experință sau.. în zdruncinătura aceea mi s-a crăpat crisalida?