Nu am știut dintodeauna cât de important este să spui „te iubesc”. Nu mi s-a spus mai așa de mult după ce am mai crescut iar comportamentul adulților din jur se traducea mai mult ca fiind opusul.
Apoi, într-o zi de vară când eu eram adolescentă, un bebeluș s-a născut în familia noastră. Ea era bebelușul părinților ei dar noi eram familia lor extinsă.
A fost primul bebeluș din viața mea. Până să apără pe lume nu deosebeam un copil de 6 luni de unul de 1 an și nu îmi inchipuiam cât de ușor este să iubești un copil. Mirosea minunat și mă puteam uita îndelung la fața ei fără să-i pot găsi vreun defect.
Nu doar eu o iubeam nespus de mult iar ceea ce era nou a fost faptul că toată lumea reușea să exprime acea iubire.
Duritatea unchiului se topea pe zi ce trece, mătușa accepta puțină dezordine iar toți eram dispusi să pupăm, să apaludăm, să iubim și mai ales să spunem!
Cel mai nou era SĂ SPUNEM!
Apoi, din acest curent al iubirii apărut în familie și nu numai din asta, a crescut acea fetiță care ne-a învățat din nou să vorbim deschis despre iubire.
Acum fetița este mare dar nu mai puțin iubită iar de Crăciun mi-a oferit cel mai frumos cadou: un borcănel cu mici răvașe pe care scrie motive pentru care mă iubește.
Este că doar un copil se putea gândi la așa ceva fără să o citească pe Oana Moraru?
Mi-a scris lucruri atât de personale și pline de sens încât mi-a venit să plâng când le-am citit. Nu mi-a oferit doar cuvinte frumoase, ambalate original ci propria trusă de prim ajutor emoțional:
Spargeți geamul în caz că simțiți nevoia să vă reamintiți că sunteți iubiți!
Mulțumesc, Bri pentru instinctul tău minunat și pentru tot ce ne-ai învățat!