Stăteam amândoi întinși pe pat când m-ai învățat jocul acela cu tavanul. Aveai câteva luni, puține, și priveai îndelung la tavan.
Îmi puneam capul lângă al tău și priveam și eu din dorința de a face asta împreună. Am descoperit atunci cât de simplu și relaxant era. Tavanul nou pentru tine, jocul de-a relaxarea nou pentru mine. Nimic mai bun sau mai important de făcut.
Mi-am promis atunci că nu o să te grăbesc. E mai bine să preiau eu ritmul tău decât tu din agitața aceasta, îmi spuneam.
Apoi am stabilit reguli fixe și te-am grăbit să stingi lumina la ora de culcare. Te-am grăbit uneori să ajungem la medic sau tu la grădiniță și eu la birou.
M-am așezat de multe ori lângă ușă, cu ochii simbolic spre tavan, întrebându-mă : e urgent acum sau mai poate aștepta mașina deja pornită, pontatorul, educatoarea, bunica?
Pentru că am promis.
Eram pe punctul de plecare dar tu ai găsit ceva interesant de făcut. Turnul acela din borcane a fost inspirația ta. Și-am stat, m-am uitat la tavan, am jucat jocul singură just ‘cause I’m not a mood killer.