„Ata ete pentru mama mia.”
Șoptește Radu în timp ce culege câteva viorele răsărite prin covorul de frunze uscate din pădure. Alege trei, le face buchet și întinde mâna spre mine. Eu iau buchetul, ne pupăm țuguiat pe buze, îi spun „Mulțumesc!”
„Ești foate fumoasă.” după care se întoarce la jocul lui și la urcatul dealurilor.
Rămân perplexă. Mă uit în jur, a mai auzit careva?! Ați fost atenți? Vede cineva cum mă simt acum? Nu-mi mai simt picioarele de emoție.
Copilul acesta îmi citește bine în suflet. El are ghiocul lui în care citește dacă eu sunt bine cu mine și îmi arată „Uite, mami, eu văd cine ești cu adevărat!”
Acum o lună și ceva eu mă recuperam dintr-o operație cu zâmbetul pe buze, negând că am nevoie de sprijin sau ajutor. În loc să folosesc timpul petrecut acasă ca să ma recuperez, ceea ce ar trebui să facă oricine se află în aceeași situație, am încercat să folosesc timpul făcând ceea nu puteam face dacă mergeam la serviciu. Mi-am propus să scriu mult, să gătesc mult, mi-am propus să recuperez pe rupte orele de joacă cu Radu, să fim noi, la fel ca altadată.
Nu înțelegeam de ce copilul nu reacționa cu bucurie la toata șarada mea de eforturi suprapuse să fiu „fun”. Aveam momente bune dar imediat cum se trezea cerea să se uite la desene animate. Il priveam stupefiată, crezând că râde de mine, cel puțin. Era clar că asta nu se va întampla dar el a continuat să o facă în fiecare dimineață timp de trei săptămâni. „Vreau să fug de realitate ca tine, mami.” parcă spunea.
Îl refuzam, îi explicam, îl ascultam dar el plângea și plângea în fiecare dimineață un plâns diferit de toate plânsetele lui.
„Îți arăt eu cum se face!” parcã vroia sã spunã.
Cred că acest copil poartă o oglindă mare îndreptată spre mine iar în ea am văzut că îmi venea să plâng pentru ceea ce mi se întâmplase și să dorm, să lenevesc, să mă vindec. Adică tot ceea ce simțeam cu adevărat să fac, în inimă, nu în cap. Și totul ar fi fost ok.
