Mie mi s-a părut că a trecut mult de când am scris ultima dată. Poate pentru că se aplică teoria relativității și cum mie îmi place să scriu și să public ceea ce scriu.. se înțelege.
Am început anul acesta cu o pauză și tare, tare mi-ar fi plăcut să spun că așa am vrut, că așa am decis. Dar n-ar fi adevărat!
Am luat o pauză ca orice muritor de rând (nu ca un muritor echilibrat) atunci când n-am mai putut. Sau mai rău: atunci când nu a mai putut corpul meu.
Credeam că atunci când vrei să iei o pauză te duci în pădure și alergi 10 kilometri.
Asta sunt eu și habar nu am ce este aceea o pauză!
În zilele de convalescență de după operație nu prea am fost în stare să fac mai nimic așa că mi-am aruncat un ochi pe Netflix. Cu remușcare că nu fac ceva mai constructiv. De ce nu citesc mai mult (am citit cel puțin 5 romane) de ce nu scriu, de ce nu schimb lumea?
Asta faci și tu într-o pauză? Atâtea voci, atâtea „mâini” care te trag în diferite direcții?
E foarte greu.. Să nu știi să stai. Să nu știi că nu știi să stai. Să fii capabil să admiri o floare minute în șir, să lăcrimezi la vederea copacilor înfloriți dar să nu stai.
Ne naștem știind, uităm, ne amintim când avem un bebeluș în preajmă, uităm, ne amintim când ne îmbolnăvim, suntem recunoscători că trăim, uităm, ne amintim.. pe patul de moarte. Sau, în cel mai bun caz, în fiecare zi până murim!
