Cred că aveam vreo opt ani și tocmai ajunsesem acasă după o călătorie mai lungă de familie. Tata, mama, Mihai și cu mine. Veneam de undeva departe, cred că de la bunicii din partea tatălui, eram obosiți și înfometați.
Ne-am îndreptat rapid către bucătăria de vară unde mama a început să gătească ceva pe repede înainte. Omleta și salata, îmi amintesc. Mă așezasem pe banca lunga din lemn și o priveam.
Ia ouăle din frigider, urcă cele două trepte ale magaziei pentu alt ingredient și în curând începe să miroasă așa cum își doreau nările noastre.
Cu toate acestea eu îmi imaginez că îi este greu, mie mi-e atât de foame încât nu aș putea să fac altceva decât să aștept iar la opt ani gătitul unei mese pentru patru persoane pare un lucru foarte greu.
Dacă noi ne simțeam atât de storși, ea de unde avea atâta putere?
Amintirea impresiei că i-a fost greu dar și sentimentul de bine că nu sunt în locul ei mi-au rămas peste ani.
Anii au trecut, a venit rândul meu să devin mamă și mama, și nu doar într-ale gătitului.
Aseară, de exemplu, ne-am reunit destul de tarziu acasă, ajungând care dincontro, cu o oră întârziere după ora cinei.
Foame mare, mon cher, și pe băieți dar și pe mine!
Îi las să se mai joace puțin și alerg către bucătărie fără nici o idee căci pe drum mi-am permis să mă relaxez pe muzică.
N-aveam ouă! Dar am găsit cartofi, rosii, castraveți, branză, ceapă.
În treizeci de minute am asigurat hrana delicioasă pentru trei guri, așa înfometată cum eram și ghici ce: M-am simțit ușurată!
Și cred că abia acum am înțeles-o cu adevărat pe mama.
