Am vrut să scriu acest articol pentru că în sfârșit m-am prins!
Ar fi putut să fie o continuare a Jurnal de trimestru 1, listat la simptome, poate chiar singurul pe care l-am avut.
Ar putea trece separat, meritând mai multă atenție, așa cum am considerat, până la urmă, prinzându-mă în final că nu are nici o legătură cu sarcina.
Sarcina a fost singurul pretext care m-a determinat să merg mai încet ca de obicei, astfel să pot vedea clar pe fereastră vagonului în care călătoresc, să am timp să analizez, să fiu mai atentă cu mine și corpul meu. Din astfel de motive spun despre copiii mei că m-au învățat foarte multe.
Totul a început cu timp în urmă: dureri de picior dar eu am continuat să alerg, ajungând să termin o cursă de 21 de km cu un chist la genunchiul stâng, dureri de spate, senzația de oboseală.. dar cine să le bage în seama?! Un om care aleargă pe lângă toți ceilalți și cu ei, un om cu job, cu casă, cu copil, exact ca tine.
E adevărat că am simțit că nu am timp să mă opresc. La 9 fără copilul e gata pregătit de grădi, la 8.30 la psiholog, la 9.30 trebuie să fiu la serviciu, la 18.30 acasă, la 7 cel târziu e cina, timpul de joacă nu poate fi neglijat, cititul seara este lege, trebuie să fiu o mamă bună, o soție bună, un exemplu pentri copilul meu. Ca un șoarece în roata lui mare, fără timp de reflecție. Muncim cu orele să putem cumpăra puțin timp timp cu noi, eventual într-o sală de yoga, la un coafor, la un seminar, pe o canapea confortabilă într-un cabinet. Pe unele dintre aceste lucruri trebuie să le facem, pe altele iubim să le facem, căci fără ele nu am avea energie pentru trebuie.
O ducem așa o perioadă, totul e bine, simțim că deținem controlul, ce șoareci buni, ce roată mare învârtim noi.
Apoi obosim, unora ne obosește mintea, altora trupul, ambele arătând cu degetul un dezechilibru.
Am dormit la începutul acestei sarcini mai mult decât am dormit vreodată în toată viața mea. Dormeam de la opt la opt. Apoi ațipeam și la prânz.
„Diferența dintre traumă și tulburare psihică o face somnul.” Mi-a spus psihologul atunci când m-am întrebat cu voce tare de ce mă simt atât de obosită, deși dorm atât.
„În traumă oricât ai dormi, te simți obosit, în timp ce în psihoză te poți simți odihnit după doar două ore de somn.”
Traumele nu vin doar din copilărie și nu înseamnă întodeauna doliu, traumele pot fi create de obiceiuri mărunte, activate des chiar de către noi înșine. Neglijarea, suprasolicitarea, de asemenea. Ignorarea propriilor corpuri și minți are întodeauna simptome: o durere de spate, de picior, un ganglion, un chist, despresie, palpitații, și așa mai departe.
Să ziceam că tot ce am pus până acum pe foaie reprezintă varful icebergului din ce urmează să învăt și să înțeleg.
E prima pietricică aruncată în apă iar primul cerc creat mă îndeamnă să fac ceva. Așa că am început o dietă drastică de activitatate. În primul rând vreau ca mintea și trupul meu să înțeleagă că ascult. sunt aici.
Nu mai conduc – lucru care mă obosea peste măsura, merg mai încet – asta este o performanță, pur și simplu mai stau jos in când în când, spun nu mai pot, nu mai alerg disperată să fac ceva și pentru mine – ca și cum realitatea ar fi ceva de care trebuie să fug. Pe lângă gătit, joaca cu Radu, o vizită surpriză sau ceva ce simt că pot să duc, un singur exercițiu mai fac obilgatoriu, zilnic:
– meditația Compassionate body scan
De multe ori o fac fără să mai ascult, ci doar mă ascult și urmez pașii din memorie. Unde am timp, nu pun presiunea momentului perfect, mă ridic când sunt gata.
O fac cât sare Radu în trambulină, cât este cu tatăl lui, cât este la grădi și supa fierbe, înainte de culcare sau dimineața până să cobor din pat.
ascult. sunt aici.