Ora de joc,
de Nina Cassian
Vine (când vine) ora de joc.
Mâna-i o fundă. Ochii -pisici.
Sfinții, martirii, se fac iarăși mici
și-n azime blânde se coc.
Ninge. Noaptea ne învelim
cu hârtie de poleială.
Ființa noastră minerală
sună ca un heruvim.
Ziua, ne lăcuim portocaliu
și-avem degete iuți
cu care cârmim mai târziu
corăbii de argonauți.
Cât viața, cât moartea poate,
ora de joc se dilată,
ca după acestea toate,
să înceapă încă o dată.
Mi-ar plăcea să pot nota tot ce spui. Încerc dar mai degrabă mă apuc de scurt metraje, poate așa aș face față.
Să fi avut o camera cu un microfon să te înregistrez sărind în trambulină și cântând
Oac, oac dilidam,
Oac, oac dilidam!
Cum cântai cât te ținea gura și cum săreai cât te-mpingeau picioarele. Te auzeam pe geamul de la bucătărie și aș fi vrut și un EKG pentru mine, așa îmi bătea inima de bucurie.
Ți-am și spus că mi se pare minunat să-ți aud glasul prin curte, atunci când ai venit să ceri apă.
Apoi ai urcat în camera ta și, n-aș putea ghici de ce, dar scandai:
Ro-mâ-ni-a,
Ro-mâ-ni-a!
E ceva irezistibil în glasul unui copil. Cum strigă, cum roagă, cum vorbește cu alți copii și mai ales cum râde!
Când râde nu mai e nevoie de nici o glumă, nici nu știi uneori motivul dar râzi și tu de râsul lui!
Apoi vine gol pușcă și spune:
Pune și mie mănușa aceata!
Pe cealată mi-am pus-o singul.