Casa în care am crescut se afla la țară. Era o casă cu patru camere, o cămară și o bucătărie. Nu era decomandată așa că intrai din dormitorul principal, pe veranda care avea ieșire prin față casei, spre stradă. Din verandă intrai la domn Puiu, camera din jumatea casei, care se numea așa după un învățător luat în gazdă de bunica. Acest domn Puiu plecase de mult când ne-am născut noi dar numele a rămas așa că l-am folosit până la renovarea completă a casei. De la domn Puiu, intrai în dormitorul bunicii iar din camera ei treceam, după ce coboram o treaptă, în bucătărie. Bucătăria avea și ea o dormeză și o sobă de tablă iar din bucătărie ieșeai în partea din spate a curții.
Noi eram trei copii și trei adulți apoi am rămas doar cu bunica o perioadă, după care ne-am mutat pe rând la oraș când am intrat la liceu.
Îmi amintesc o casă veselă, în care se râdea mult, în ciuda situației de a avea părinții plecați, se râdea mult chiar și din motivele greșite iar poarta era mereu deschisă pentru oricine. La noi nu se striga la poartă, era trafic (vorba bunicii), copiii de la școala vroiau apă de la pompă, vroiau mingea care zbura peste gard din terenul de fotbal la noi în grădină, vecinii veneau să ne viziteze, să aducă sau să ia câte ceva, oamenii din sat își lăsau bicicletele sprijinite pe tufa din fața casei (stăteam aproape de primărie, școală, grădiniță), găseam câte o bicicletă rezemată și bunica se întreba cu voce tare: „O fi a Marii sau a Nunții?”
După cum se poate înțelege era aglomerație și cam așa ne purtam și între noi. Casa fiind proiectată stil vagon, intram din cameră în cameră, unii dormeau, alții citeau, se jucau, se uitau la televizor. Nu ciocăneam și nici nu întrebam dacă putem să intrăm, acum, sincer, răspunsul ar fi fost inutil. Foloseam mai ales ieșirea din spate și aveam nevoie să trecem prin toată casa să ajungem la ușa de la bucătărie. Mai tragic este că mai târziu (anul 2000 și ceva), după ce am avut baie și în casa de la țară, tot așa ne purtam. Între noi, copiii, un ciocănit scurt în ușa de la baie și „eu sunt” părea că înlocuiește și întrebarea și răspunsul iar eu mă uitam în oglindă cât și altcineva era în baie.
Acesta a fost motiv constant de hârjoană între noi și de critică din partea bunicii, care nu se putea hodinii la amiază din cauza „traficului” nostru prin camera ei și „zdrăngănitului ușii.”
Ne mai făcea și „micorbiști” că pupam cățelul pe bot dar asta este cu totul altă poveste.
Fără limite, fără intimitate, așa am crescut și eu am dus asta cu mine până am avut și eu copil.
Apoi Radu a venit pe lume și am intuit că ceva trebuie să fie diferit. Că trebuie să caut ce mi se potrivește acum, ca om, ca mamă, pentru traiul atutentic și ce i se potrivește și lui, pentru armonie.
Inclusiv nevoia de intimitate, nevoie care s-a integrat în valorile mele în imediata apropiere a respectului. Să respecți pe cineva înseamnă să ții cont de personalitatea, sentimentele și nevoile lui.
Pentru cineva care a fost educat într-o comunitate pentru care respectul înseamnă să dai buna ziua pe stradă, să nu ieși din cuvântul părinților și atât, a fost o schimbare destul de mare în viziune asupra vieții și conviețuirii, în special.
De dimineață, în casa noastră fiecare petrecea dimineața în felul lui. Cineva citea „27 de pași”, de Tibi Ușeriu, carte primită cadou de la soție, cu dedicație cu tot, unul mai mic se trezise și lenevea în pat, eu nu mai aveam ce să citesc. Așa că am stat pur și simplu. Nu aveam ce să fac, nu simțeam să fac ceva.
Mă gândeam că eu sunt rezultatul tuturor situațiilor din viața mea și așa se va întâmpla până la sfârșitul vieții. O parte din mine va fi mereu și copilul de la țară, din casa stil vagon, cu o cameră cu nume propriu, adolscentul ce locuia într-o garsonieră, voi fi câte câte cărtți citite, câte țigări fumate (de mai multe feluri), câte lacrimi plânse, câte sãruturi furate, câți kilometri alergați, câte donații făcute, câți copii, câte jocuri, câte nopți, câte zile, câte clipe..
O altă parte va mai greși de nenumărate ori, va da buzna, va vorbi peste cineva, va gândi în locul copilului.
Dar astăzi am așteptat și am respectat liniștea, armonia și alegerile fiecăruia dintre noi.
Am respectat, am evoluat!
„What you want
Baby, I got it
What you need
Do you know I got it?
All I’m askin’
Is for a little respect when you get home (just a little bit)”
Aretha Franklin, Respect