Radu al meu tocmai ce a împlinit patru ani. În toți acești patru ani, el nu a plecat de acasă niciodată mai mult de-o noapte.
Doarme cu plăcere la bunici atunci când e în vacanță, ba dacã a fost nevoie l-am rugat uneori să rămână peste noapte la ei iar el a fost de acord, dar n-am încercat să facem din vârsta lui un prag, n-am setat nicio intenție ca la patru ani să plece trei zile la mare fără noi.
Ba dacă m-ai întreba când ar fi timpul potrivit să meargă în vreo tabără, de exemplu, m-aș duce cu gândul la vreo șase ani, după ce a fost cu noi odată ca să vadă despre ce e vorba.
Dar în relația cu bunicii lui el pare să nu mai aibe nevoie de noi, așa că atunci când aceștia l-au invitat de vineri până duminică la mare, știindu-l în siguranță, am picat de acord cu soțul meu și tatăl lui că poate să meargă.
M-am trezit de dimineață cu o ușoară îngrijorare în suflet. Este ziua plecării, dormise la bunici. Era opt dar ei plănuiau să plece la șase, să prindă o zi de plajă. M-am întrebat dacă au plecat, cam pe unde sunt. Simțeam ingrijorarea cum crește iar eu nu vroiam să-i dau drumul să fie. Simțeam teama că dacă voi înceta doar și puțin să mai fiu foarte ingrijorată chiar i s-ar fi întâmplat cele mai rele lucruri. Ca și cum îl țineam fedeleș legat în gândurile mele. N-am sunat imediat, am stat și m-am gândit la toate senzațiile acelea, să le înțeleg.
Cât de mult este îngrijorare și câtă îngrijorare este prea mult?
Prima dată când l-am lăsat pe Radu cu altcineva a fost când avea 7 luni. Era prima dată când plecam de lângă el pentru 2 ore și prima dată când mergeam la psiholog. Acesta era și motivul pentru care mă duceam: Simțeam că mi-e imposibil să-mi las copilul cu altcineva, mi se punea un nod în gât, pumnii mi se încleștau iar palmele îmi transpirau de parcă mă pregăteam să-l abandonez. De fapt asta și era, un puternic conflict de separare și teamă de abandon dar care nu aveau nici o legătură cu copilul meu și nici nu merita să-i pun asta în cârcă, să o care și el toată viața. El oricum va zbura, rolul meu este să se desprindă lent și sănătos.
Așa că i-am spus că plec pentru două ore, l-am lăsat în siguranță și am plecat cu gheara anxietății strângându-mă de gât și cu palmele albite în strânsoarea volanului.
Au trecut trei ani și jumătate și acum am puterea să stau cu toate conflictele trezite de plecarea lui și să mă gândesc ce simt și ca să separ asta de ființa lui dragă, să nu-i dau ce nu are nevoie.
Sunt trei ani și jumătate în care am construit cu greu un sentiment de empatie față de mine pe care să mi-l ofer atunci când simt că vreau să fac ceva doar pentru mine. Empatie cu care să înlocuiesc sentimentul de vinovăție.
Trei ani și jumătate în care să privesc în față propiile nevoie, să-mi doresc să le satisfac pentru creșterea mea dar și pentru a deveni un părinte mai bun, mai plin, cu mai multe de oferit dar și un bun exemplu, ca om care se respectã și care se ascultă.
Trei ani în care am avut timp să-mi dau seama cum trebuie să arate un om care vine acasă cu nevoile împlinite și-și îmbrățișează copilul cu drag și egalitate nu din poziția de victimă.
Mănâncă singur de la șase luni pentru că și el și eu aveam nevoie de asta. Da, am fost privită cu reproș de mamele muult mai bune ca mine care afirmă că nu pot înghiți dacă copilul nu mănâncă primul; sau tot; sau înainte.
Sunt eu singura care sesizează „cocoașa” grea din spatele acestui „mă sacrific”?
Probabil aceia care „nu pot înghiți un dumicat” de grija excesivă pentru copiii lor sunt tot aceia care așteaptă același lucru înapoi Iar a pune responsabilitatea fericirii tale în brațele altcuiva este nedrept și inegal.
Aceia care le spun „nu pot trăi fără tine”, „m-am gândit doar la tine cât am fost plecat”, „ți-a fost dor de mine?”, „ești viața și rațiunea mea” iar exemplele pot continua vorbesc ca să-i audă cei din jur, să leșine de admirație în fața dedicării lor ca parinți. Dar eu nu leșin, mă gândesc că ce bine ar fi pentru copii să nu fie nevoiți să-și crească ei părinții, să-i învețe să zboare ca să-și poată urma și drumul lor, în final, dacă mai au timp.
Am sunat după câteva zeci de minute, erau bine, pe drum încă, Radu nu a vrut să vorbească direct cu mine, el oricum acceptă foarte rar să vorbim la telefon. Probabil conexiunea nu e atât de bună. 🙂
Am sunat și dupa amiază să văd ce mai fac. De trei ori în total azi și nu mai sun. Aștept și zilele următoare, e posibil să fim foarte bine, posibil să-și dea seama că nu a fost pregătit dar e posibil să fim și foarte bine.
Eu mă gândesc la el din când în când, sunt mult mai puțin îngrijorată dar și bucuroasă pentru experiența lui. Are parte de vreme foarte bunã, s-a jucat mult pe plajă cu alți copii iar seara e pozat (nu tocmai reușit) lângă o piscină. Îmi dau seama că zâmbește.
Zâmbesc și eu și dau drumul în continuare la film.
