Era o zi frumoasă de septembrie. Aerul torid al verii devenise amintire, frunzele se agățau cu ultimele sforțări de crengile copacilor, scolile și grădinițele erau pline de copii.
E o așteptare plăcută pe scările unei grădinițe în zile frumoase ca acestea. Ai reușit să ajungi chiar înainte de fix. Te bucuri. Nu vrei să aștepte nici un minut, de data aceasta îl aștepți tu pe el.
Atmosfera este relaxată, ți-a ieșit bine anul trecut cu adaptarea blândă iar grupa mijlocie este floare la ureche din acest motiv. Cu o metodă blândă de adaptare și cu o normalizare a reacțiilor copiilor la început de școală crezi că ai găsit soluția multor conflicte interioare ale copiilor sau dintre copii și părinți.
Uneori chiar îți iese să fii părinte și ar fi putut fi o zi cu concluzii de genul acesta dar nu e niciodată doar într-un singur fel, uneori simți că nu știi ce să faci, suferi, cauți, plângi. Aceste două senzații consecutive dar care se anuleaza reciproc doar pe moment, din lipsă de perspectivă..
După terminarea orelor ai mers la locul de joacă, unde copilul, cu vezica probabil prea plinã, a ales să-și dea pantalonii jos și să facă pipi de sus, de la baza toboganului cel mai înalt, printr-o despărțitură a gărduțului de protecție, pipi care a ajuns să se scurgă într-o dâră subțire și pe lungimea toboganului.
Ai înghețat! Ai mijit ochii, vroiai să focalizezi, te întrebai dacă ai halucinații.
Apoi ți-ai dat seama că el chiar asta făcea, își dăsuse patalonii jos și făcea pipi din căsuța toboganului, într-un loc public, într-un loc de joacă.
Ah! Doamne! Cu obrajii deja arzând te duci spre el și întrebi „Ce faci?” De ce o faci?”
Nu știi ce să mai zici. Îți vine tare să țipi la el întrebările acestea dar n-o faci, nu-ți vine să-l lovești dar cuvintele care ies îți ard pieptul și ai impresia că sunt din șmirghel, așa îți râcâie gâtul, îl vezi că te fixează acum, a remarcat că ceva se întâmplă, poate în astfel de momente chiar „îți pică fața.”
Simți că nu poți să mai stai acolo și îi spui. Nu vrei să te ascunzi dar vrei un alt loc în care să te liniștești, vrei acasă pentru că simți că nu ești bine. Ești furioasă, foarte furioasă. Furioasă ca atunci când ar arunca o hârtie pe stradă! Iei foc instantaneu.
Simți că e ceva foarte personal, deși e ceva ce copilul tău a făcut simți că este responsabilitatea ta.
Nu e ca atunci când observi că e tipul coleric, ca atunci când îți spune că e gay, ca atunci când îți spune că lui nu-i place rockul. Nu! Nu e vorba de personalitatea lui.
E vorba de a nu te ușura în locuri publice, de a nu arunca gunoaie pe stradă, de a nu minți, de a te spăla pe mâini după ce mergi la toaletă și multe alte exemple. E o chestie de EDUCAȚIE, nu de preferință. Aici nu există opțiuni! Și de aia o iei personal! Că ești responsabil ca el să deprindă aceste normalități!
E posibil sã fi dat drumul la lacrimi în mașină, apoi ajunsă acasă să spui „Eu nu mai pot rămâne pe afară, trebuie să mă calmez, vorbim după.”
Neștiind ce să faci cu toate acele emoții te-ai apucat să calci la întâmplare câteva lucruri, doar să lași timpul să treacă, să se ducă, ca să știi ce să faci.
S-ar putea să-i fi auzit râsul pe afară și să-ți amintești că e totuși copilul care adună o hârtie dacă o vede pe jos (câteodată). E nevoie de timp și de exercițiu în cei 7 ani de acasă.
„Știi bine cât de revoltată sunt pe treaba cu făcutul nevoilor în parcuri, boscheți și garduri.” Îți amintești că ai spus și realizezi ca mare parte din furie este îndreptată asupra celor pe care i-ai văzut ridicând piciorul ușurându-se pe garduri. Este Romania ultima țară în care bărbați în toată firea cred că e ok să te dai jos din mașină și să-ți faci nevoile pe stradă?
Ah, cât mai avem până să fim normali!
Mai stai puțin să te calmezi iar când te întâlnești din nou cu copilul vorbești despre ce s-a întâmplat.
Despre ce ai simțit și de ce. Îi explici gesturile, nevoia ta de a lua o pauză.
Îl întrebi ce a simțit el.
Apoi căutați împreună definiția igienei în dex: „Ansamblu de reguli și măsuri practice pentru apărarea sănătății.”
Vă imaginați împreună cum ar fi dacă toți oamenii de pe planetă și-ar face nevoile în parcuri sau pe stradă apoi vă imaginați o lume în care oamenii folosesc doar toaleta, de câte ori este nevoie. Și nu aruncă nici hârtii, chiștoace, bonuri de casă mototolite, pungi din plastic pe stradă.
Poveste pentru oameni mari, copiii au toate șansele să-și revină.
