Ceasul imens pe perete. Florile pictate. Holul unui spital. Ceasul este pentru vizitatori.
“Unde mergeți? La 9.30 puteți urca..”
Derulează. Stop: Joi, 3 octombrie.
Eu:
Desculță prin iarba grădinii mele. Rochia lungă îmi atinge pulpele, soarele superb de toamnă încălzește exact cât trebuie. Pãmântul se simte puțin rece și umed. Mă plimb printre micii arbuști de tuia, ating frunzele, una sau două deja galbene ale glicinului. Mă simt voluptoasă aș spune, mă legăn ușor și fac pași de dans. Vântul nu se simte, doar aerul ușor răcorit de toamnă. Închid ochii și las corpul să memoreze aceste senzații. Am nevoie de toate. Plănuiesc să evadez și să mă scald în ele în orele de travaliu. Așa că îmi compun un univers paralel fără temeri și frici, cu mult verde și mii de gâdilici. Mă gândesc la mine, la Ileana, la experiență, îmi repet că suntem împreună în asta.
Urechile receptează cuvintele blânde ale meditației.
Mă pregătesc. Este ultima zi cu soare din săptămână.
Ora 17.45
Radu:
La 17.45 avem programare la medic. Este un control după ce marți seara am ajuns în toiul nopții la camera de gardă. Diagnosticul a fost laringită. A tușit de trei ori apoi se sufoca în somn. De trei ori, am numãrat. Am rămas până dimineață, am adormit greu amândoi într-un un pat prea mic pentru 3 persoane, chiar dacã una este nenăscută încă.
Cel mai greu a fost când a trebuit să plece Alex.
“Am nevoie de el, nu știe?!”
Știa, știam și eu și ce bine că știi și tu să zici. Dar nu era posibil, era doar greu.
Medicul spune că nu este mai bine după trei zile de tratament. Deși nu are febră, nu mai tușește, nu are temperatură. Are bronhopneumonie, s-a agravat. Tratamentul a fost insuficient, incorect și trebuie să începem unul diferit. Îți vine să fugi din țară, să-ți iei copiii, să-i salvezi. În schimb, te anunță că trebuie să te internezi.
Despre ce vorbești? Copilul este perfect. Nu tușește, respiră binișor, nu are febră, e activ ca un ponei. Îmi dă peste cap încrederea în propriile instincte: Cum e posibil să cred că e mai bine și el să fie mai grav? Atât de grav.
Parcă acum 5 minute eram desculță prin iarbă dar singurul adevăr rămas în picioare este că a fost ultima zi cu soare din săptămână.
Duminică, 6 octombrie
Este 9 dimineața. Aștept să înceapă programul de vizită. M-am trezit foarte dimineață să mă întorc la spital.
Aseară m-a înlocuit Alex, nu mai rezistam încă o noapte fără somn, cu false contracții, teama că travaliul va porni mai devreme. Am simțit că trebuie să mă protejez, că am ființa această mică din mine care are nevoie să am grijă. E prima dată când gândesc pentru doi. Doi copii, doi părinți. Până acum ne-a ieșit.
11.30
Vizitatorul dă ochii din nou cu ceasul mare din hol, așezat acolo special pentru el.
Pictură de Amalia Suruceanu.
Îl privesc îndelung, abia la 14.30 începe un nou program de vizită. Voi sta pe hol, oricum nu mă las dusă de aici. Așteptăm ca medicul să treacă să vadă dacă totul este bine, mai bine.
Telefonul țârâie, e un apel video iar două fețe zâmbitoare apar pe ecran.
” A zis doctola că putem să pecăm acașă!”
Mă anunță vocea mea preferată din toată lumea.
Pictură de Amalia Suruceanu.
În poză e un om fericit cu capul în nori care tocmai a aflat că se întoarce acasă cu toate inimile.