Cred că am vorbit mult despre nașterea celui de-al doilea copil al meu. Am vorbit mult și înainte dar și în scurtul timp care a trecut de atunci. A fost mult loc de vorbă pentru că dorințele mele legate de această experiență au fost mai vechi și complexe.
Aveam o părere, un mod de a gândi, chiar o proiecție aș putea spune iar când am combinații din acestea nu mi le mai scoate nimeni din cap!
Imi intrase bine de tot în minte nașterea naturală.
Încă de acum 4 ani. N-a fost să fie, travaliul nu s-a pornit, am făcut cezariană. Recunosc, supărată am fost doar înainte, apoi nu pot să zic că a fost o experiență urâtă, ba dimpotrivă.
Am analizat mult motivele acelei cezariene și de ce nu s-a pornit travaliul. Dacă nașterea este ceva atât de natural, mie de ce nu mi s-a întâmplat?
Oare este posibil să fi oprit cu mintea ceea ce trupului îi revine în mod spontan?
De multe ori m-am gândit la asta și episodul în care era să pierd sarcina cu Radu. Atât de speriată să fi fost că este posibil să nu rămână acolo, în uter, în mine încât l-am ținut și nu i-am mai dat drumul nici când a trebuit să iasă?
Și pentru că așa am gândit, mi-am asumat această intervenție a minții și am zis să mai încerc o dată!
Foarte fericită am fost când am auzit de naștere vaginală dupa cezariană (nvdc), fericită că este posibil, fericită că este o provocare și fericită că am ocazia de a da corpului meu ceea ce i se cuvenea. O reconectare între minte și corp.
Am cules informații, am pus în practică, am ales oamenii iar după toate astea urma să se întâmple așa:
Naștere vaginală după cezariană, nemedicalizată, cu Dr. Romila, la Medicover, fără epiziotomie, partenerul prezent pe toată durată travaliului și nașterii, clampare târzie a cordonului ombilical (până ce nu mai pulsează), skin to skin cu bebelușul imediat după naștere, fără ruptură de perineu, daca se poate.
Este miercuri seară, în prima jumătate a lui noiembrie, 2019. Sunt gravidă în 39 de săptămâni și 5 zile. Mă așez să dorm dar trebuie să mă ridic de urgență din cauza unor dureri intense de burtă. Nasc? Mă întreb în timp ce mă bucur de aceste dureri. Ce semn bun pentru mine, chiar și falsele contracții Braxton Hicks mă mulțumesc deocamdată, înseamnă că am o șansă ca travaliul să pornească. Beau ceai din frunze de zmeur, mă plimb zilnic cel puțin o oră de jos, continui să meditez la corpul meu și la ce poate face el:
Celor care stiu ca ura nu naște copii
Le vom cânta, le vom cânta, le vom spune-așa.”
Imi șoptește vocea în ureche iar melodia îmi așează creierul pe o frecvență a fericirii. O fericire veche, o fericire de demult, creată pe aceste versuri de mine în alte timpuri. Este locul în care pot să merg, dacă am nevoie.
Mă revăd cu același medic duminică seară când ajund din nou la spital, de data aceasta cu contractii regulate și dilatație 4-5. Acum știu că mergem într-o direcție.
Dar travaliul avansează foarte greu, dilatația rămâne aceeași după o noapte întreagă, contracțiile sunt dureroase dar nu suficient de puternice, se pare. Am obosit. Sunt nopți întregi de când fac asta..
La ora 6 decidem să ajutăm cumva iar membranele sunt rupte.
Desigur, mă așteptam să fie și greu. Tocmai din acest motiv mă pregătisem atât. Și greu, și frumos. Dar nimic nu m-a pregătit pentru cele două ore de dureri chinuitoare ce au urmat. În contracție nu mai puteau sta prea bine pe picioare, durerea era atât de mare încat a început să mi se facă rău. Eram în genunchi, corpul facea tot ce știa sã facã, îmi venea să vomit și nu puteam.
Atunci am realizat că nașterea este o funcție a corpului. O funcție fiziologică. Odată pornită, aceasta funcție este dusă până la capăt. Dar nu era ceea ce vroiam să experimentez! Vroiam să mă bucur, doar aduceam un copil pe lume. Copilul meu.
Oare am idealizat prea mult? Nu există și varianta mea?
Au fost cele mai grele două ore și puteau fi 20 dacă nu alegeam oamenii potriviți. Deja când am zis că nașterea asta nu trebuia să fie așa, mă gândeam la bucuria nașterii lui Radu. Cezariană, e adevărat dar am reușit să simt bucurie.
Atunci moașa sugerează să-l sunăm pe doctor. Îi spun și lui tot ce am scris mai sus.
Mă simte disperată probabil și îmi spune: „Știi dacă vrei, eu vin chiar acum dar iți doreai atât de mult!”
Ca un rockstar, așa-i?
Fraza asta face un click în mintea mea, mi se umple sufletul de recunoșțință că mi-a adus aminte și prind noi forțe.
„‘Mai ai 40 la sută.” îmi spune și moașa. „Sunt variante.”
Am născut vaginal un copil de 3,640 de grame, cu Dr Romilă, la Medicover, partenerul a fost permanent alături de mine (Mulțumesc, te iubesc.) am avut parte de clampare târzie, aproape o oră întreagă de magie piele pe piele cu bebelușul, am avut ruptura perineală naturală, am folosit o anestezie epiduralã, am ascultat muzicã și am dansat în timpul travaliului, am simțit capul bebelușului înainte de ultima contracție, cea de expulzie.
Am trecut de la agonie la extaz, corpul a făcut ceea ce știa, am avut parte de momente jenante și de momente sublime.
Am simțit cum o altă ființă iese din mine, animalic și natural iar asta este tot.
Mulțumesc corpului meu pentru putere și lecții.
