Am vopsit unul din pereții bucătăriei cu vopsea neagră cu aspect de cretă și nu regret nimic.
Oare există vreun copil care să nu-și dorească să deseneze pe pereți? mă întreb retoric.. Așa cum am citit undeva, un perete “chiar pare o coală imensă de hârtie”, adevăr care mi s-a părut un argument foarte bun în favoarea copiilor. Mai sunt reacțiile noastre care contribuie și ele, ochii cât cepele sau șuieratul pe care îl scoatem când tragem rapid aer în piept. Pe cât suntem noi cu ochii pe ei, ei sunt și mai și cu ochii pe noi iar reacțiile noastre neobișnuite îi stimuleaza foarte mult.
La noi, ca la toată lumea. La început au fost doar câteva dungi făcute cu creioane colorate pe peretele imacult, apoi au urmat cariocile (unele foarte bune de la Ikea care nu s-au acoperit nici cu trei mâini de lavabil), apoi au urmat alți pereți ai casei deși stabilisem că “sacrificăm” doar un perete de la bucătărie. Se înțelege că acest perete a fost transformat doar ca, al nostru copil, să aibe parte de mai puține “nu-uri” și mai mulți de “da” în propria casă și ca să aibe un loc de joacă. Dar cu cât se strângeau mai multe straturi, cu atât mai murdar părea, culorile se amestecau, devenise neplăcut.
Așa că i-am făcut un loc special unde poate scrie și șterge de câte ori dorește.
I-am făcut, am zis?!
Sincer, folosim acest perete la fel de mult ca și el. A devenit locul unde găsim mesaje de bun venit de la bunici atunci când ne întoarcem din vacanțe, locul unde se aștern ideo, gânduri, vorbe de iubire, e chiar locul unde ne cerem scuze sau ne reamintim să udăm florile. 🙂
lui Radu cu noi patru. Ileana era în burtică.
Mai era una în care eu am scris Te iubesc și soțul a completat cu FCSB ..