Mă uit cu uimire la acest băiat de un metru și ceva, cum stă mândru în capul scărilor, îmbrăcat în pelerină de Om-liliac. Îmi vine în minte cum a râs cu gura până la urechi când i-am zis “Aveți grija cu ce viteză zburați!” atunci când i-am închis pelerina, și mă întreb: Oare când va înceta să mai fie magic?
Care va fi momentul acela în viața lui când va uita că poate zbura cu ajutorul unei pelerine?
Când va uita pentru prima dată de butoanele de activare de pe pijamale?
Când i se va ascunde butonul de turbo pe care îl folosește zilnic, la orice?
Când va rămâne fără ghiulele de foc la picioare?
Când nu va mai avea nevoie de Sisi?
“Hai să mai vorbim”, îmi zice și eu stau pe loc orice ar fi. Să vorbim înseamnă ca el să-mi povestească cum funcționează aparatele electrocasnice “cu motoale putelnice, cu file de culent legate stâns înte ele”, sau poate vrea sã-mi spunã cum vrea sã meargå la bunici sã sudeze ceva, “tebuie sudat ca să funcționeze.”
“E bine să ai un fir când ai nevoie de el” îmi spune după ce a desfășurat mohair roșu de sus până jos, prin casă.
“Am o idee. Dacă respir fum de la foc invizibil nu mai e nevoie să mă spăl pe dinți și pe față.
Fum invizibil? zic
Nu! Fum de la foc invizibil.