Doamne, cum sunt excursiile de-o zi cu doi copii mici!
Câte stări, răsete, plânsete, sete, scutece și câte haine atunci când se întâmplă să fie iarnă!
Aproape că nici nu cred că merită să pleci de acasă pentru o zi. Nu-mi place să-i grăbesc, să-i țin în situații care ar putea să-i frustreze (multe ore în scaunul de mașină), nu-mi place să-i limitez mai mult decât e necesar. Dacă ei nu se pot bucura, nici eu nu pot, oricât de lamentabil sună. Încă sunt mici și îmi place de ei și când râd și când plâng dar recunosc că cel mai bine e când se distrează toată lumea. Cele mai frumoase zile sunt acelea în care nu avem nici un plan, în care Radu se poate da de câte ori vrea el pe un tobogan, zilele când Ileana nu trebuie să stea în sistem sau scoică mai mult de cât îi place ei.
Astăzi, însă, nu am putut sta acasă pentru că viața merge înainte iar copilul mare tot trebuie să-și continue orele de ski, chiar dacă acum a venit pe lume și sora lui mai mică. Așa că am luat la noi și pe noi toate hainele pe care le aveam (glumesc, doar așa părea), gustări, smoothie și am plecat. Nu vă povestesc ce am reușit eu să pun pe mine, vreau doar să vă asigur că erau multe straturi, frigul fiind singurul lucru de care am ținut cont. Ne-am complicat destul de mult pentru o zi călduroasă de primăvară pe pârtie. Am realizat și că la noi nu prea e diferență între mare și munte, muzica urlă în ambele locuri, suntem disperați după “atmosferă”, abia ne auzeam om cu om. N-am înțeles ce e în neregulă cu liniștea, muntele arăta superb, de ascultat nu l-am ascultat, că nu am avut cum.
Am fost trei adulți și doi copii. Îmi place să călătoresc cu părinții mei, râdem mult, mă ajută mult și am senzația că plec de acasă cu gașca din liceu. De exemplu, mama a propus astăzi ca la întoarcere să mergem la Sibiu, deși noi locuim în direcția opusă. Cam așa stau lucrurile, sunt mereu dispuși să mai stea o noapte, să mai viziteze încă puțin, să mai conducă o oră pentru o masă mai bună.
Orele zboară repede, copilul mare își ia schiuri, eu alăptez, pun sistemul, pun protecția, copilul mare este gata, urcă pe bandă, eu scot protecția, scot sistemul, alăptez, copilul mare este la a doua coborâre, eu pun sistemul, pun copilul, renunț la protecție, copilul mare vrea o pauză, eu dau copilul mare în leagăn, îl ajut să urce cu clăparii pe un tobogan, copilul mic este la bunicul, copilul mare se întoarce pentru încă două coborâri, eu pun copilul mic în sistem, copilul mare a terminat orele, plecãm spre mașină, trecem printr-o zonă cu jucării, copilul mare plânge că vrea o jucărie, eu îi spun “nu”, abia joi și-a luat ultima jucărie, facem asta cel puțin 20 se minute, apoi vrea să se dea cu sania, ne întoarcem pe același drum și plânge din nou după jucărie, ajungem la mașină, dãm straturile de lânã și sintetice jos, Ileana plânge, Radu întreabă de ce o luăm cu noi. Apoi liniște.
În zece minute ajungem acasă. Ce minune când adorm amândoi odată și tu îi privești și îi alinți în gând. Ce liniște, în sfârșit stau locului și simți că îi poți iubi în tihnă. Ce fericire că sunt sănătoși ba mai sunt și frumoși.
