Vești de la țară 4

Vineri. Vremea e frumoasă. Când soarele e pe cer, uit. Ieșim în curte.

“Nu e voie cu haine de copii în tambulină“, îmi strigă Radu, în pijamale, fără maiou sau chiloți, după ce alergase prin curte în șosete desperecheate.

Mici diferențe. Nu e ca și cum am avea motive să ne schimbăm dacă nu vrem asta.

“- Cum te simți în carantină?

– Ciudat. Ciudat că nu pot să mă văd cu Maria.” Îl cred.

Testează mai mult, face mai multe năzbâtii, e drept că se uită în fiecare zi la televizor. Cedăm pe rând. El a luat cenusă din șemineu și a dat pe perete, a aruncat cu noroi în geam.

Ies pe câmp și alerg 2 kilometri jumate. Funcționează.

Sâmbătă. Realizez că este posibil ca Radu să-și manifeste frica făcând ceea ce face. Găsesc un moment, reiau ce știm despre virus, adaug cuvântul frică. Scoatem de tot televizorul.

“Ce ți-e frică că s-ar putea îmtâmpla?“

“Mi-e fică că o să mulim!”

Exact așa. Am explicat că oamenii sănătoși nu mor de acest virus. Am vorbit cât am știut, cât a vrut să audă.

Puțin mai târziu îmi propune să ne luptăm iar eu propun ca eu să fiu virus și el supereou. Ce-am mai râs! Cum îi străluceau ochii când învingea (de fiecare dată adică), virusul ajungea harcea parcea și se făcea mic, mic de frica Omului Sănătos. Așa să fie!

Pentru mine e și bine și ciudat. E bine pentru că mai este un adult cu noi și împărțim responsabilitățile dar, în ciuda acestui lucru, îmi pierd răbdarea mult mai ușor. Țip, apoi mă simt vinovată, apoi mă scuz, apoi cred că sunt o mamă oribilă, apoi sunt mai indulgentă cu mine și așa de câteva ori pe zi. Aici se vede la mine grija, stresul care “doarme” la ușa minții.

Așa că am ieșit din nou la alergat pe câmp.

Shopping Cart