“- De ce mi-ai făcut poză? – Ca să am la ce să mă uit atunci când vei crește și o să locuiești în altă casă.” Într-o zi vei veni în vizită iar eu îți voi spune “Radu, tocmai mă uitam la poza asta de când aveai tu patru ani” și o să te iau în brațe ca acum. Mă strânge și el la piept, doar că nu zice că nu va fi așa, ca un înțelept ce e, tace.

Oare îmi vei spune din nou “Ești mare călduroasă, mami!“?

Între timp, eu te rog să mă ierți pentru “sunt suficiente doar două bucățele de ciocolată”, pentru “trebuie să facem două zile pauză de la ecran”, pentru “pune-ți, te rog, șosete”, pentru “au trecut 5 minute, închidem acum”, pentru “doar ascultăm, nu te și uita”, pentru “combină pâinea cu ceva de pe masă”, pentru “nu cu fundul pe masă”, pentru “culorile doar la măsuța din bucătărie”, pentru “pune lego-ul la loc”, și multe alte comenzi cărora le spunem și reguli.

Cum mi-ai spus în ziua aceea când ți-am zis că e o consecință și tu mi-ai aruncat, cu ochii în lacrimi, “NU, e o pedeapsă!!”

Cine sunt eu să te contrazic dacă așa ai simțit? Șah mat, Alfie Kohn.

Până vei avea o casă doar a ta în care vei mânca ciocolată la micul dejun, vei dormi dezbrăcat și dezvelit, vei ieși desculț în iarbă la început primăvară și te vei uita cât de mult vei vrea la televizor, ai observat că eu îmi spun părerea dar nu mai insist atunci când e negociabil?