“Băi, e normal să fie atât de bine pentru noi într-o perioadă atât de grea pentru alții?“
Mi-a părut rău de cum am scris. Ce gând frivol, mi-am spus. Și apoi mi-am dat seama: așa funcționez eu.
Nu am fost eu aia călcată de o mașină chiar pe trecerea de pietoni și am făcut din această întâmplare catalizatorul schimbărilor profunde din viața mea?
Păi, nu eram eu întinsă pe caldarâm și testam dacă îmi mai simt picioarele, și ce fericită am fost că le simțeam?
Păi, nu am fost eu aia care, cu fața tumefiată, cu părul tuns și cu capul cusut, cu o vănătaie cât tot piciorul (ai văzut vreodată cum arată o ruptură de mușchi?), se uita în oglindă, într-o noapte de revelion, și se simțea fericită? În sfârșit arăt cum mă simțeam, zic și aveam sufletul mai ușor ca niciodată?
Nu m-am operat eu la mână și am zis ce bine că n-a fost piciorul?
Sau când m-am operat la picior și-am zis bine că nu e inima.
N-am stat eu cu copilul meu în spital și mulțumeam cerului că e o răceala, sunt alți părinți care nu mai răcesc amărâtul ăla de scaun de lângă pătuț?
Nu sunt eu aia care își pune o singură dorință? “Să fim sănătoși!”! Suflă.
Nu e numic frivol în toate astea. “E nevoie de un act de voință ca să poți să crești pornind de la o pierdere: ruptura îți oferă ocazia de a crește, nu și creșterea în sine.” A. Solomon
Prin 2017 am citit “Departe de trunchi”, de Andrew Solomon. Acolo am găsit un nume pentru modul ăsta al meu de a fi: Forging meaning (a modela un sens, am tradus eu) .Adică abilitatea de a creea o creștere pozitivă dintr-o experiență negativă.
Discursul din cadrul Ted Talks al lui Andrew Solomon îl găsiți aici. Enjoy!
