Acest articol este un exercițiu de scriere liberă, temă pe care am avut-o la un seminar online de poezie cu minunata Rupi Kaur. “Lasă-ți subconștientul să lucreze” ne-a spus iar într-o zi în care eu nu am simțit neapărat frică a ieșit acest text plin de temeri. E pandemie și la mine în minte. Se va publica automat pe blog peste fix 30 de zile. De ce? Pentru că așa mi-a dictat subconștientul să scriu la final și m-am gândit să-l ascult. Oare cum va suna peste 30 de zile? Oare cum va fi lumea atunci? Vă urez noroc..
Dragă eu,
Muream de nerăbdare să-ți spun: Nu știu cum se va termina totul! Nu știu. Putem zâmbi, putem chiar glumi, putem să ne prefacem ca și cum nu ar fi nimic dar factorul necunoscut există chiar dacă ignorăm totul.
Ce se întâmplă atunci cu “Noi ne creăm propria realitate?”
Mai putem crede acest lucru sau putem pune această credință într-o CUTIE și să o inchidem sub umbra îndoielii că mai avem vreun pic de control?
Uneori grija mã sufocã, sunt într-un temporar șoc anafilactic ca un alergic dar pofticios consumator de ALUNE. Mă fac VERDE de spaimă, culoarea fricii, un amestec de nuanțe de verde grețos, culoarea infecției cu virus.
CEASUL stă pe perete și măsoară timpul. Mi-ar trebui un ceas cu zile, un calendar. Oare am vreun calendar în casă? Mă apuc să caut frenetic dar îmi prind DEGETUL în sertarul dulapului. Mă doare, strâng din dinți. Totul i-a forma durerii.
Continui să fac treburi casnice ca să mă mențin ocupată, separ hainele din lână de cele din BUMBAC, pun detergentul special pentru fiecare. Cred că strategia mea funcționează. Neputându-ne întâlni cu alți oameni ne uităm la clipuri VIDEO din vremea în care lumea era total diferită.
SÂNGELE uman nu se scurge în fiecare canal, doar al animalelor dar nu ne păsa, eram orbi dar sângele tot sânge e.
Odată am văzut cum era omorât în bătaie un CAL. Încerc să uit de atunci. Nu l-am iertat! Nu l-am iertat! deși acum este pământ.
Mă opresc, pun totul într-un PLIC. Voi citi peste 30 de zile. Urați-mi noroc!