Știi când te gândești că ești un părinte perfect și apoi faci copii?
Așa e și când mai ai vreo doi ani până la începerea școlii și crezi că până atunci vei elabora un plan perfect ori să nu faci deloc teme cu bobocu’, ori să începeți să le iubiți.
Închipuie-ți că timpul acela se scurge brusc, vine pandemia, toți copiii învață de acasă.
Ok, pot să fac asta! Sigur că pot! Copilul este abia la grădi și poate e chiar o ocazie să exersăm înainte de școală. Secretul este să fii răbdătoare și constantă. Îți scade ceva ani din viață dar ,hei, pe termen lung pentru copil e cea mai bună variantă. Important este să ne simțim bine. Dacă ne simțim bine, va avea așa o amintire plăcută de va vrea să-și facă toate temele mereu singur și cu zâmbetul pe buze. Să fim zen, da, asta trebuie să facem!
Vine și ziua în care, cu cel mai încântător glas al tău, îl anunți:
– Răduucuu, am o surprizăăă. Ai un mesaj cu teme de la doamnaa. O să le facem împreună! (toată lumea a cântat cu mine, da?).
– A, Nu. Fă-le tu.
Ce? Asta zic în gândul meu. Mã uit perplexã la el cum continuă să asambleze lego.
Hmmm. Am nevoie de timp să mă repliez.
– Ok, te las să termini. Te aștept în bucătărie atunci când ești gata.
Intră peste 10 minute în bucătărie:
– Mi-e foame.
– Păi, mai ști că aveam de făcut teme, am zis că le facem. Hai să terminăm până la prânz.
– Nu vrei să le faci tu?
Frate, ai patru ai jumate, de unde le scoți?? Ne naștem cu dorința de a ne face altcineva temele?? E în ADN-ul nostru.. Păi, cam e, că e copilul meu.
Asta era un alt punct de pe lista mea perfectă pentru teme perfecte: Nu ceda vreodată să i le faci tu! Nici măcar o dată.
– Tu trebuie să exersezi, tu trebuie să le faci. Sunt aici alături de tine..
Ne apucăm. Scriem împreună cifrele. Are de desenat crescător – descrescător, de la 1 la 5, mere. El desenează singur merele. Șterge de 25 de ori al treilea măr din șirul doi pe motiv de codiță prea lungă.
– Mă doare mâna.
– Da, te cred. (dacă ai desenat 100 de mere în loc de 30, plus 1 km de codițe)
– Mai bine scrie tu.
Chiar îmi venea, știam că terminăm odată.. Dar n-am făcut-o. Mă întrebam și eu ce-o fi cu mine, de ce m-am enervat așa. Da, se mișca ca melcu’ și părea că face ba mere foarte mici, ba mere foarte mari doar ca să șteargă (și să mă scoată din minți), ba voia să treacă la următorul exercițiu fără să-l termine pe primul.
De unde să știu eu dacă e bine sau să trecem la următorul? Dacă se obișnuiește să sară de la una la alta? Ce știu eu? Nu sunt doamna!
– Eu nu vreau să desenez doar bulinele 1,3 și 5. Eu vreau să le denez pe toate.
– Nu se poate, asta îți cere exercițiul, respectăm cerința.
Începe să plângă. Băi, da’ plângea. De ce? De ce? De ce?
Hmm. Îl las să se liniștească timp în care scotocesc după o reformulare.
– Dacă vei desena toate bulinele, doamna nu își va da seama că tu cunoști cifrele 1,3 și 5. Va crede că nu le-ai știut și ai desenat toate bulinele.
– Aaa, gata am înțeles!
Nu știu ce s-a întâmplat în acel moment dar i-a dispărut toată oboseala și plictiseala. Am făcut și socotelile de la final, am exemplificat și cu bananele pe care le aveam în coș ( s-a dat în vânt după treaba asta). Să fi apreciat efortul meu de a găsi o explicație pe înțelesul lui? Răbdarea mea. Nu știu. Dar știu că nici ce simțeam eu nu era prea în regulă. Dacă el nu se entuziasma brusc, ce făceam până la final? Nu avem control asupra lor, trebuie să avem metodă.
M-am gândit la treaba asta până a doua zi. Nu sunt doamna, nu am cum să fiu, nici el nu trebuie să creadă că sunt. Cum să nu fiu eu doamna dar totuși să fiu? Mi-am amintit că, acum câteva seri, îi făcusem un joc care i-a plăcut foarte mult. Mi-am pus pe mână pe Doamna Bufniță, profesoara șoriceilor, a iepurelui, a puiului de vulpe din Bufnița pleacă în vacanță, și, mamă, ce s-a distrat când făcea bufnița pe profesoara lui.
Sincer, și eu aveam nevoie de cineva, ceva care să facă trecerea asta. Acum știm, și eu și el, că nu te pui cu Doamna Bufniță. E și amuzantă dar se și impune!
prăjiturit amândoi, ca de obicei, dar cu un scop: tema de azi a fost să facem un aluat și să repetăm mulțimi.