Abia așteptam să ajungem acasă. Era luni, acum câteva săptămâni, ne întorceam de la Râșnov. Eram la 5 minute de casă, copiii deja se foiau în scaune, stăteau de 2 h pe locurile lor (scoică pentru Ileana, scaun de mașină pentru Radu). Circulația se oprește brusc, un agent de poliție ne indică să ocolim. Am zărit o motocicletă aruncată la marginea drumului iar niște oameni încercau să o ridice. “Un accident” îmi spun și mă întorc la gândurile mele.
La trei sau patru zile după aceea mă sună prietena mea. Îmi povestește despre un accident teribil ce a avut loc la ea în localitate, o motocicletă și un tir, un băiat a murit. Îl cunoștea din vedere, se salutau uneori, toată lumea îl știa pe băiatul care mergea cu viteză și nu purta cască. Se întreabă și ea dacă acestea l-ar fi salvat și se întreabă și cum ar putea să-și protejeze copilul de o astfel se greșeală.
Câți dintre voi, cei care citiți, ați avut scaun auto în copilărie?
Câți dintre voi se zbenguiau pe bancheta din spate în mers?
Câți dintre voi au condus pe genunchii tatălui atunci când nici măcar nu ajungeau la volan?
Desigur, părinții noștri nu voiau să ne facă rău! Dar ar fi putut. Am scăpat ca prin urechile acului pentru că nu contează cât de bun șofer e tata dacă îi sare o capră în față și copilul de trei ani zboară prin parbriz și nu contează cât de aproape stă bunica dacă copilul își rupe o mână. Mai mult, decât aceste răni fizice, copilul primește rana emoțională de a nu se simți în siguranță lângă părinte și nu-și dă seama acum (și nici când conduce fără centură până la 30 de ani, zic că e posibil) dar își va da seama atunci când va avea proprii lui copii. Și-și va spune “ce nasol”. E nevoie doar de un efort de conștiință sau mergi pe instinct, dacă vrei. Nu ai cum să nu simți in stomac ceva în când îl vezi zlobod prin mașina în mers.
La noi în casă avem împărțeala asta: Reguli negociabile și reguli nenegociabile.
Regulile de siguranță sunt nenegociabile: să nu bage degetul în priză, să nu se joace cu sticla de Domestos, să nu se joace cu chibriturile, să circule în mașină doar pe scaunul din spate (legea spune că până la 12 ani!!!), în scaune adecvate vârstei și cu centurile puse, etc.
Copiii plâng atunci când sunt mici și pot fi nemulțumiți la drum lung atunci când sunt mai mari. Soluția nu este să îi scoți din centuri și să îi expui unui pericol. Soluția este să oprești mașina! Să alăptezi, să stai puțin cu copilul, să îi spui că știi că îi e greu. Atunci când copilul este mai mare îi poți arăta pe hartă cât mai aveți, îi poți citi, puteți juca chiar un joc. Copilul se va obișnui cu ceea ce îi propui, va înțelege cu timpul și, dacă ești CONSTANT, nici nu va considera că are altă opțiune. O EXCEPȚIE nu înseamnă în fiecare zi până la magazin! Radu (4 ani și 10 luni) nu acceptă să plecăm de pe loc până nu își pune centurile. Mai există situația în care își desface centurile în mers (într-o criză de plâns sau ca să testeze) iar noi venim cu întărirea convingerii lui inițiale și oprim. Oriunde am fi, oprim și nu plecăm până nu e în siguranță din nou. Alteori, își scoate doar mâinile dar noi tot oprim pentru că tot nu este în siguranță. Nu circulă pe scaunul din față, nu conduce mașina.
Pentru că m-am tot gândit zilele acestea la acest subiect, îmi venise ideea să îi cumpăr semne de circulație și să-i fac un traseu. Apoi mi-a venit o idee și mai bună SĂ LE FACEM NOI.
El are un Jeep cu care face curse prin curte dar cât a dormit surioara lui am circulat pe rând pe traseu, pe jos, respectând semnele de circulație. I-a plăcut mai mult cu mașina, deși a luat o amendă pentru nepurtarea centurii de siguranță!
Ultimul semn, la nuc, pe o porțiune de alee mai lată a avut și sfârșitul tuturor restricțiile, ca să avem parte și de puțină nebunie, cum ar zice Radu.