Mi-a fost frică. Scriu asta pentru toate mamele. Până să plec de acasă jumătate din mine simțea frică. Cred că asta mi-a făcut izolarea: la modul cel mai subtil, m-a făcut să simt mai multă frică, pentru mine, pentru copii, pentru ceilalți. Un alt motiv pentru care am simțit frică e anxietatea de separare. Credeați că mamele nu au?! Abia au trecut cele opt luni, primele opt luni, pe care le-am petrecut cu bebelușul meu. Sunt acele luni de stat lipit, lipit. Abia după primele opt luni încep să mă gândesc puțin mai mult la mine, așa mi se întâmplă mie, așa a fost de două ori până acum. Partea căreia îi era frică spunea: mai bine stai acasă, cine știe ce se poate întâmpla, bebelușului tău îi va fi prea greu, dacă nu te mai întorci? ce se va întâmpla cu cei mici? iar partea care știa că am voie și nevoie să mă văd și să mă ascult, care știa cum sună vocea fricii, spunea: te cred că ți-e teamă dar totul va fi bine, mergi, amintește-ți cât de mult îți place să fii doar tu cu tine!
Am o surpriză pentru tine! iar el a zis Bine. A fost de acord să mergem pe Vârful Ciucaș, 1954 m altitudine. Am vorbit puțin pe traseu, gâmdurile mele s-au rarefiat ca aerul de munte odată ce a început efortul. A dispărut frica pentru că începuse curajul, adrenalina, bucuria că nu m-am lăsat convinsă să renunț. Ne-am ținut de mână unde am avut nevoie, am vorbit puțin, am glumit puțin:
– Mi-ai scos sufletul!, zice el. Da, dar doar să-l duc puțin mai sus..
Sau:
– Mai zi-mi o dată cu ce am greșit! – Îți dai seama dacă greșeai?!
Normali, normali ca niște prieteni care nu se suspectează de nimic, care nu au nevoie să aibă grijă decât de ei înșiși, parteneri. Până pe vârf am străbătut 7,5 km doar la urcare ( 5 și jumătate până la Cabana Ciucaș și 2 până la vârf) și 7,5 la coborâre. Greu a mai fost (deși ambiția nu m-a părăsit nicio clipă), pur și simplu se cunoaște că nu mai am condiție fizică dar AM FĂCUT-O, am cucerit Vârful Ciucaș cu omul meu drag, de încredere. Voi pune o tonă de poze mai jos, masivul Ciucaș este superb!













