M-am gândit că voi scrie acest articol despre experiența noastră pentru că am fost convinsă că vom lua acest virus, la un moment dat. În schimb, nu m-am așteptat să fim primii din grupul restrâns de oameni cu care ne vedeam regulat de la începutul pandemiei.
Am auzit de multe ori spunându-se despre acest virus că se simte ca o răceală, posibil chiar și eu să fi spus asta și, într-o anumită măsură, sunt asemănări. DAR cea mai mare diferență dintre a fi răcit și a fi testat pozitiv cu Covid 19 este teama cu care vine la pachet! De răceala poți să zaci și o săptămână, abia vorbești, abia respiri dar nu te întrebi dacă o să supraviețuiești, așa-i? Noi nici nu am avut aceste simptome dar să vezi cum e să te înțepe puțin plămânul drept și să știi că ai Covid. Apoi, este teama cumplită că ai infectat pe cineva: bunica cu tensiune, nepoțica de doi ani care urăște spitalele, fina sensibilă, mătușa care fumează ca o turcoaică și alți oameni al căror organism nu știi cum reacționează. Trebuie să aștepți două săptămâni să vezi dacă asta s-a întâmplat sau nu iar acestea se simt ca două luni.
Dar să începem cu începutul.
Cum am luat virusul:
Avem două teorii dar ambele cam șubrede. O variantă ar fi că l-am luat într-o vineri seara când am mers cu Ileana la niște analize într-un spital suport covid dar unde nu era niciun pacient testat pozitiv. Ulterior, am citit un articol cum că ar fi fost un cadru medical infectat în acel spital dar nu la pediatrie unde am stat noi cele două ore. Eu, asistenta și medicul am purtat mască la fiecare interacțiune. Motivul pentru care varianta nu stă bine în picioare este că Alex, soțul meu, e cel care a avut primul simptome iar el nu a intrat cu noi în cladire. Există oare posibilitatea să-l fi adus noi pe haine în mașină?
A doua varianta ar fi un contact direct al soțului meu chiar în ziua în care a început aă aibă simptome. Știe cineva dacă se simptomele pot apărea atât de rapid, în decurs de doar câteva ore?
Tocmai asta este atât de înfricoșător, faptul că se știu foarte puține lucruri despre acest virus. Nu știm efectele pe termen lung, nu avem un tratament specific care să funcționeze, nu știm cum reacționează fiecare organism în parte.
Ce simptome am avut:
Primele simptome i-au apărut, într-o miercuri, lui Alex. La început au fost simptome ca de răceală: nas înfundat, stare generală afectată. Joi s-a simțit mai rău, avea o presiune în piept și o stare generală nu prea bună. Era ceva diferit la acestea din urmă dar fără test și cu gust și miros nu am crezut că avem motive sa ne îngrijorăm. S-a trezit mai bine iar sâmbăta doar ceva uscăciune pe gât și o senzație în piept DAR în aceeași zi a rămas fără miros. Ne-am dat seama că s-ar putea să fi luat virusul și ne-am autoizolat până luni când am făcut amândoi testul. Oricum, el a purtat mască și mănuși încă de la primele semne de răceală. Rezultatele le-am primit miercuri dimineața iar Alex nu mai avea niciun simptom de cu o zi înainte, de marți, adică.
Later edit: După nouă zile, din senin, începe să se simtă slăbit și anemic. Din câte am citit și am vorbit sunt persoane care au rămas cu aceste episoade de oboseala/anemie care au revenit pe parcursul a mai multor săptămâni după vindecare. Inclusiv eu am experimentat aceste stări după încetarea celorlalte simptome.
Eu mă simțeam bine deși nu prea dormisem toată săptămâna. Mă simțeam obosită, desigur, dar nu mi s-a părut nimic ciudat la faptul că nu reușeam să mă odihnesc. De un an de zile mă trezesc de câteva ori pe noapte să alăptez și nici Ileana mea nu a stat foarte bine cu somnul îm săptămâna aceea, infectarea cu Covid s-a suprapus peste o erupție dentară. De la medicul de familie am aflat apoi că insomniile și starea de oboseală puteau fi simptome ale Covid 19. Pentru că nu am știu acest lucru, m-am considerat asimptomatică până în ziua în care am rămas fără miros. Asta s-a întâmplat a doua zi după ce ne-au venit rezultatele, adică joi. Până în seara zilei de vineri îmi simțeam nasul înfundat (dar respiram bine pe nas, totuși), foarte uscat și o presiune ciudată pe sinusuri, m-am dus la somn iar a doua zi, sâmbătă, m-am trezit plină de energie. Aici ar fi putut să se încheie experiența mea cu Covid 19 și ar fi putut fi cea mai ușoară răceală din viața mea (cu simptomele avute până în acel moment) dacă aș fi făcut ceea ce era de bun simț să fac, adică sa-mi ascult corpul foarte obosit și să continui să mă odihnesc. Dar eu m-am apucat să fac ordine prin casă, să frâmânt o foaie de plăcintă, patru blaturi de pizza și să fac ordine în bucătărie după toate astea. La ora două deja nu mai aveam energie și, deși m-am odihnit apoi, nu am mai reușit să recuperez iar dupa dușul de seară am început să simt presiunea în piept, dureri de cap și o stare de apatie pronunțată.
Duminică m-am trezit binișor dar la vreo două ore nu am mai putut să mă ridic de pe canapea. Simțeam cum mi se scurge toată energia din corp, mi se răcesc mâinile și picioarele iar la fiecare două respirații trebuia să suplimentez cu un oftat. Atunci m-am gândit prima oară la moarte. Să știi că ai Corona virus și să nu prea poți să respiri activează rapid declanșatorul fricii de moarte. Cu frica asta ne naștem, nu avem ce-i face! Nu e o chestie de curaj, la fel cum nu e o chestie de rușine. Cu toții vom muri și la toți ne frică de asta doar că nivelul de apropiere sau distanțare de acest adevăr depinde de evoluția fiecăruia în parte. Deci mă gândeam la moarte iar asta mă speria îngrozitor.
Eu am avut un sistem foarte bun toată perioada asta când mă luau grijile că toată treaba asta ar putea să degenereze în cazul nostru sau al copiilor. Dacă îmi aluneca gândul sau îmi ajungea la ureche vreo știre făceam rapid o evaluare: cum ne simțim, ce senzații avem, cum respirăm, ce temperatură avem și care e starea generală. Asta m-a ajutat enorm și am avut moralul foarte sus, deși luam în calcul posibila evoluție necunoscută a bolii. Dar duminică nu mai puteam să fac reglajul ăsta pentru că tocmai modul în care mă simțeam mă speria. Mă simțeam atât de obosita, sfârșită, anemică cum nu m-am mai simțit vreodată și, mai ales, mi-am simțit corpul prea obosit să mai facă față. Am sunat medicul de familie, mi-a prescris un medicament, de data asta am ascultat, m-am odihnit la modul că am stat doar în pat și pe podea la câte un joc cu copiii și am început să-mi revin. Dar aceste stări de slăbiciune au revenit în toate zilele săptămânii următoare.
Alte simptome ușoare care au apărut și dispărut de-a lungul celor câteva zile au fost amețeli, înțepături în plămâni la respirație, tuse uscată iar destul de greu de dus au fost lipsa mirosului și a gustului. Febră noi nu am avut deloc. Un lucru pe care l-am observat la noi a fost riscul deshidratării. A trebuit să bem foarte, foarte multe lichide să suplimentăm ce pierdeam pe nesimțite.
În lista simptomelor Covid intră: tuse, dificultăți de respirație, febră, amețeli, diaree, nas înfundat, insomnii, stare de oboseală. Despre aceste lucruri am fost întrebați zilnic de către medicul de familie pentru evaluarea stării noastre și completarea unei fișe.
Ce simptome au avut copiii
Copiilor nu le-am făcut testul dar și ei au avut nasurile uscate și ieșeau des la pipi. Din câte ne-am dat seama, mai puține simptome ca la noi și mai reduse ca intensitate. Le-am verificat mirosul sau gustul din când în când și cam asta a fost tot. Ei oricum luau Vitamina C și D în această perioadă. Recunosc, m-am temut în cazul lui Radu, el are oricum o inflamație cronică a sinusurilor și o hiperactivitate bronșică, dar nu a fost cazul. Cum spuneam, am evaluat realitatea și asta a fost o ancoră foarte bună.
Ce nu am avut nevoie:
Să vedem poze cu oameni perfect sănătoși care, la o oră după ce au scris ultima oară pe Facebook, au murit în spital de Covid. Frate, chiar nu ai nevoie să vezi asta! Cel care posta treaba asta încerca să trezească populația care nu crede (deși eu personal nu am întâlnit pe cineva să-mi spună că acest virus nu există) și îi îndemna să poarte masca pentru că ,iată, poți să mori! Nu mi-a făcut bine deloc la moral. Plus că, nu toți cei infectați sunt iresponsabili și faptul că se încearcă educarea cu sentimentul de vinovăție, arată traumele noastre transmise din generație în generație. Oamenii au nevoie să fie educați, nu speriați!
Izolarea, în sine, este greu de dus mai ales pentru oameni energici cărora le place mișcarea. Poate accentua teama, anxietatea și lipsa motivației. Ne-am bucurat se curtea noastră mica și de fiecare rază de soare.
Ajutorul de care am avut nevoie
Aici intervine familia pe care trimis-o la supermarket sau farmacie, brutărie, piață și care a făcut pentru noi zecile de drumuri și drumulețe pe care le face un om în două săptămâni de viață.
Vă închipuiți că n-am învățat nimic din lockdown-ul din primăvara din moment ce am intrat în zolare cu un singur sul de hârtie igienică în dulap.
Mâncare la caserole și prăjituri, telefoane de susținere, parola de la Netflix și conversații care alungă plictiseala.
Trec aici faptul că am fost în izolare cu copiii noștri. Jocurile, rutina lor, veselia, energia și iubirea au adus echilibrul în momente în care nivelul nostru de optimism era mai jos.
Medicul de familie:
Medicul nostru se familie e un tip cu multă carte și mult umor, bașca mai știe cum să te scape de junghiuri cu acupunctură și e bun pe ecografii dar că are puteri supranaturale covid, n-am știut. A doua zi după ce Alex a început să aibe simptome s-a întâlnit cu medicul nostru de familie și acesta i-a spus, după ce l-a privit:
– Băi, tu ai Covid!
Și avea. Dacă știam că scanează așa bine și face exudat la ochi, mă testam și eu tot la el și nu mai dădeam 390×2 ron pe teste la OK medical. În fine.
Ne-a sunat în fiecare zi să ne evalueze starea, avea fișe de completat pentru că ne întreba aceleași lucruri de fiecare dată. De la el am aflat că oboseala și insomnia că ar putea fi un simptom Covid 19, ne-a prescris câte o rețeta pe care nu am luat-o pentru că ne simțeam bine. M-a sunat în fiecare zi, mai puțin duminică, când, de data asta, l-am sunat eu. Mă simțeam rău și aveam nevoie de un sfat. A fost foarte bun acest ajutor în condițiile în care am înțeles că ambulanțele vin în câteva ore și nu am fost nevoiți să mergem la un spital de unde nu știam când m-aș fi întors. Am putut să rămăn acasă, lângă familie și mă fac bine în același timp. A contat enorm. A avut și multă răbdare să îmi explice de ce e mai bine să încep tratamentul, acum că și corpul meu dă semne că are nevoie de susținere pentru că eu sunt foarte reticentă la a lua medicamente.
A fost un prilej bun, Corona ăsta, să mai fac și câte o introspecție și mi-am dat seama că am, așa, un fel eroic de a înfrunta bolile (tipar vechi de familie). Mă aștept să reușesc fară medicamente și am stat mult să mă gândesc dacă să iau ceva, până la urma sau nu. Mi-am dat seama că e un tipar care ar putea să-mi facă rău și nu am mai vrut eroic pentru ca mă mulțumesc cu supraviețuitor. Da, supraviețuitor a devenit destul de bun pentru mine pentru că am avut, totuși, Covid 19. Acest virus a paralizat o lume întreagă, toată planeta despre asta vorbește, e o pandemie chiar în acest moment și noi am fost unele dintre cifrele alea din statistici. Nu știm cum e treaba cu anticorpii, pentru cât timp îi avem și dacă mai putem lua acest virus. Legile naturii sunt de partea noastră dar rămâne să descoperim dacă este ceva natural, chinezesc sau ce este.
Pentru că adevărul este că știm foarte puțin!
Ce înseamnă pentru noi experiența cu acest virus
În total, simptome asemănătoare răcelii am avut 8 zile fiecare. Au fost simptome ușoare. Ceea ce ni se pare foarte greu este că sunt 2 săptămâni (în cazul meu) și 3 săptămâni (în cazul lui Alex) și avem alte simptome. Vrei să știi că ai scăpat, ai vrea să se termine, te simți bine 2 zile (sau nouă!) și apoi simți că ești slăbit din nou. Și asta este epuizant, nu vrei să te mai gândești la asta, să vorbești despre asta sau să scrii despre asta.. Să scrii și apoi să modifici, fără să știi ce vei publica în final sau cum va fi finalul!
Am observat că sunt puțini cei care aleg să vorbească despre ce înseamnă experiența cu acest virus. Mai mult vorbesc cei care nu l-au avut încă. Am fost sunați chiar să ni se spună că stările astea de oboseală nici măcar nu sunt simptome Covid, ceea ce mă duce cu gândul că și cei din jurul nostru sunt speriați când văd totul de aproape și nu au propria experiență sau ce simte cel care are o senzație pe care nu a mai avut-o în nici o boală. Unii au ales să râdă mult și să ia totul în glumă iar acolo se vede cel mai mult frica. Motivul pentru care oamenii nu vorbesc despre asta poate fi chiar ăsta: nu e nici o glumă!
„Vom ajunge să respectăm virusul ăsta. Are și el demnitatea lui.” Spune doctorul nostru și cred ca fiecare va înțelege ceea ce îi va folosi din asta.
Îl respect mai mult acum? Acum știu doar că este ceva nou. Nu a fost cea mai grea boală din viața mea dar a fost una total diferită.
îmi e mai teamă? Ce e sigur e că m-a lăsat fără vlagă o bucată de vreme și când simți așa, nu mai chef de încă o trântă.
M-a învățat ceva nou acest virus? Că lumea este într-adevăr în schimbare și că, cel puțin câțiva ani, vom trăi diferit ca până acum.
De ce am scris despre asta
Citeam un titlu, undeva, despre asumarea rolului de povestitor iar unui povestitor îi plac toate poveștile. E datoria lui să găsească acel ceva în fiecare pânză de trăiri iar dacă, în final, nu vor fi decât cuvinte, tot e ceva.
Un alt motiv este că lucrurile se așază când le povestim, chiar și pe capitole.
Iar al treilea dar nu în ultimul rând pe mine m-a ajutat foarte mult când am găsit scris despre ceea ce trăiam și eu. Mi-am dat seama că și alții au trecut prin asta și, mai ales, au S U P R A V I E Ț U I T!
Poza este coperta cărții Petronelei Rotar, Alive. Ea a scris despre o experiența de a fi pozitiv cu Covid 19 pe blogul ei.