Știi cum e după ce te măriți și toată lumea te întreabă când faci copii? Și după ce îl faci pe primul, te întreabă când îl faci pe al doilea? Ei bine, după ce îl faci și pe al doilea te întreabă:
– Da’ cum e să ai doi copii?
La început, nu știi ce să zici. Să spui de părțile alea grele în care ai vrea să te rupi în două ca să fii sută la sută lângă amândoi sau de momentele în care fiul tău mai mare îi citește fiicei (sau fiului) mai mic dintr-o carte despre culori?
Îți muști buzele, zici că e minunat (ceea ce și e!) dar nu zici de tot greul pentru că.. mai bine îți muști buzele pănă la sânge decât să te plângi de copiii tăi. Plus de asta știi că e nevoie de timp, un an cel puțin, să vă adaptați la noua dinamică, să vă obișnuiți. Știi că odatâ cu trecerea timpului va fi mai puțină suferință în toată adaptarea asta (la noi a fost și suferință): când vezi că cel mare suferă, nu plânge dar e neliniștit și lovește, de exemplu. Se întâmplă multe lucruri într-o familie în care apare al doilea copil dacă te uiți cu atenție. Se întămplă că părinții vor, peste noapte, ca și copilul mare, care pare imens acum indiferent de ce vârsta are, să se comporte ca și până în momentul în care tu ai apărut acasă cu un omuleț care nu mai coboară din brațele tale.
Tu nu mai ești mama mea? Mă întreba Radu iar eu mă bucuram că poate să pună lupa exact pe temerea lui. Dar nu mă bucuram că nu mai este sigur de mine, de noi, de ceea ce este în jurul lui.
A trecut 1 an și puțin de când avem doi copii. Astăzi, cineva cu care nu m-am văzut de un an și ceva mi-a pus, din nou, acea întrebare: Cum e să ai doi copii? Ce știu e că a pornit un tavălug binevenit de gânduri, tocmai bune de așezat la final de an.
Cu siguranță a trecut prima etapă de adaptare și pot să-mi dau seama de asta după multele momente minunate între cei doi copii, după momentele de dragoste dintre noi toți, după faptul că nu ne mai opunem la orice. Funcționăm. Ba, mai mult, trăim, ne bucurăm, sunt momente sublime în care înotăm în fericire și noi și copiii dar momentele grele nu au plecat și nu pleacă nicăieri: când plâng amăndoi odată, când copilul mare se crede în trambulină la ora de culcare a copilului mic, când copilul mare cere timp special ș nu ai cum, când copilul mic e la sân și, în loc să rămâi atentă la el în acel moment de conectare, tu îi spui copilului mare să nu mai arunce cu jucării în voi, când sunt bolnavi, când suntem toți bolnavi, când suntem triști, nervoși oboșiti se simte și greul.
E ca și cum ai alerga un semi (sau un maraton, dacă ești mai norocos decât mine). Ai alergat mult ca să ajungi aici, știi că va fii greu, te vor durea genunchii, îți vor tremura, vei vrea să te oprești, vei simți că nu mai poți dar după ce treci de toate astea te cuprinde fericirea că ai reușit, adrenalina și satisfacția, ești mulțumit.
Sau e ca și cum ai urca un munte foarte înalt (ceea ce îmi doresc și mie). Te-ai pregătit pentru expediție foarte bine dar s-au întâmplat și lucruri pe care nu le-ai prevăzut, ai degerat la două degete dar nu ai renuțat și ajuns să vezi și să simți apusuri și senzații care te înnebunesc de plăcere și recunoștință. Traseul a fost dificil dar nu ai vrea să te afli în alt loc pentru nimic în lume pentru că acest drum este ceea ce ți-ai dorit și îți amintești asta la fiecare pas.
Partea cea mai bună în toate astea e că, în viața noastră cu doi copii, avem parte de toate aceste senzații zilnic! Acum simți că nu mai poți și peste două ore respiri aer rarefiat de FERICIRE!
Și de la capăt.
Moment sublim, în celelalte nu avem timp de poze.