UN BĂIAT DE VANILIE ȘI O FATĂ DE CIOCOLATĂ iar anul 2020 a fost primul lor an împreună.
Un an nebunesc, un an în care am simțit fericire, apoi agonie, apoi extaz, apoi ușurare, apoi frică, apoi furie, apoi împăcare iar caruselul acesta s-a învârtit neîncetat.
Am simțit fericire în prima noapte acasă de după naștere. Capetele lor odihnindu-se apropiate, sunetul ușor al respirației lor, unul avea 30 de ore de viață iar altul 4 ani și 2 luni.
M-am simțit copleșită în zilele doar eu cu ei doi.
Am simțit că pot s-o fac, să am grijă de ei doi, eu singură, cu limite, cu joacă, iubire și tot ce au nevoie.
Am simțit că dau greș când cel mare a ridicat mâna să lovească.
Am simțit că vreau să dispar când am țipat prima dată.
Am simțit epuizare.
Am simțit că mi-am stricat copiii.
M-am simțit singură.
M-am simțit iubită.
Am simțit că o să mă rup în două.
M-am simțit plină de energie.
M-am simțit o mamă bună.
M-am simțit o mamă înnebunită.
M-am simțit rea.
M-am simțit obosită.
M-am simțit și dorită.
A fost un an greu și totuși foarte bun pentru că nu ne-a luat pe nimeni. Iată-ne sănătoși cu toții, ne putem vedea, zâmbi și repara. E mai bine, e mai ușor, copiii se joacă împreună, băiatul de vanilie întreabă de ce am vrut doi copii, după care îmi spune că el vrea să aibă patru ai lui. Fata de ciocolată merge în picioare și spune NU chiar și când vrea să spună da.
Eu pot să văd un serial seara, să citesc o carte, să merg la masaj. Pot să nu mai țip și pot să râd, să mă relaxez și să mă bucur pentru că, așa cum am învățat de curând să nu mai polarizez: a fost greu, dar n-a murit nimeni!
Poza asta este preferata mea și trezește în mine o bucurie imensă dar eu știu că greul nu s-a terminat, pentru că nu se termină într-un an, o zi sau o lună. Partea bună e că așa se întâmplă și cu binele.
