Ziua în care am simțit că mi-am recuperat prietena. M-am gândit mult la perfecțiune astăzi sau, ca să fiu complet sinceră, m-am gândit mult la cât de imperfectă sunt eu. Chiar și după ce am aflat răspunsul la întrebarea eu cine vreau să fiu am continuat să greșesc iar după mai multe cicluri de astfel de încercări (eu le-am numit pe nedrept eșecuri) mi-am dat seama că așa funcționăm funcționez. Imperfecțiunea este normalul. Este imposibil și nesănătos să ștergem anumite părți din noi chiar dacă nu ne plac. Putem să corectăm, să ajustăm dar râsul acela strident va continua să apară când nu suntem atenți, nevoia de a spune ceva răutăcios, cedăm impulsului de a avea ultima replică. Așa că am început să fiu mai atentă la cine sunt de fapt. Mi-ar plăcea să reușesc să fiu bună tot timpul, să îmi păstrez optimismul, luciditatea și creativitatea; să nu bârfesc niciodată, să reciclez naibi odată deși tipii ăia tot nu colectează selectiv, să nu mai țin atât la aparențe și câte și mai câte. Întotdeauna vom părea total idioți în fața unora și buni în fața altora, una datorată unei greșeli iar alta unei calități. Această combinație se numește imperfecțiune. Am copt toate aceste gânduri în timp ce am făcut gogoși, în timp ce am spălat funduri superbe de copii mici, în timp ce am sorbit din cafea. Asta numesc eu viață interioară.
