17/365

Am inventat un joc: fotbal de zăpadă pentru că am avut o minge nouă, un copil, spațiu și zăpadă. Apoi o plimbare pe un câmp înghețat bocnă cu unul dintre partenerii mei favoriți de conversație: am vorbit despre furtunile se zăpadă, despre creier și corp, despre încredere, despre ciocolata Ritter cu biscuite și dacă voi fi de acord într-o zi ca el să mănânce o acadea.

De la atâta vorbă i s-a făcut sete iar el a vrut apă dar obosise tare de tot așa că i-am propus să mă duc singură. Nu eram departe de casă dar trebuie să traversez un drum național foarte, foarte circulat.

Rămâi aici, i-am spus, mă duc eu dar te rog să nu traversezi pentru că sunt foarte multe mașini și viața ta este prețioasă. Bine, a zis, rămân.

Mi-am făcut griji dar nu m-am uitat înapoi, m-am întrebat dacă n-ar fi funcționat mai bine să nu care cumva, să nu te prind și m-am întrebat cum ar putea să funcționeze te omor, dacă treci strada, cum am mai auzit.. Am intrat în casă, am pus apă într-o sticlă și m-am întors cât de repede am putut. M-am simțit ușurată când l-am văzut întins tot acolo, lângă minge.

Ai rămas aici de unul singur și ai avut grijă de tine și nu ți-ai pus viața în pericol, să știi că te descurci.

Mă descurc, zice.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Shopping Cart