Miniatura mea japoneză, azi ți-ai simțit mâinile reci și ți le-ai pus în buzunare. Poți să îți închipui cât de drăgut mi se pare fiecare gest al tău? Nu-ți face griji, NU-urile echilibrează toată situația.

Nu-mi vine să cred că m-am întins pentru doar 10 minute și mi-a dispărut 50% din oboseală. Îmi pare rău că nu m-am gândit la asta mai devreme… De oboseală, abia m-am înțeles cu Radu. El voia să mai joace în pat, eu doar voiam să pun lenjeria curată și să termin ceea ce aveam de făcut. Am ținut morțiș până ce copilul a început aproape să plângă și mi-a zis, în apărarea lui: Dar nu face duș, nu se spală pe dinți, e un obiect. Despre pat vorbea. Deși am știut tot timpul că țin de ceva la care, în mod normal, aș fi renuțat din prima, am avut nevoie de replica lui ca să mă conving că și unu’ de cinci ani a gândit-o mai în profunzime. Reformulez: Lui i-a fost mai greu să se înțeleagă cu mine. Scuze, copile.

Am din ce în ce mai mult senzația că eu creez o lume paralelă în terapie. Acolo e totul așa clar, spun exact ceea ce gândesc și sunt înțeleasă. Apoi revin în realitate și folosesc cel mai înalt grad de inteligență relațională la care am putut să ajung până acum (pentru că-mi pasă, știi!) și mă lovesc ca de un perete. Știu că alți oameni își iau câte o noapte de discuții sau de film pentru consolidarea relației dar eu cred că avem nevoie se o seară singuri în care să ne certăm așa cum nu putem să o facem cu ăștia mici în casă. Nu-mi vine să cred că am zis asta.
