Nu pune acolo mâna! Nu trage draperiile! Mai stai încă puțin! Astea sunt replici de dimineți grele. M-am observat că acesta e un timp în care nu prea pot să stau în corpul meu și, drept rezultat, ies toate aceste cuvinte pe care le aud de parcă le-ar spune altcineva iar peste două secunde simt părere de rău. Nu e o limită de siguranță. Sunt doar niște draperii. Mai stai puțin în brațele mele. ar spune o voce blândă, chiar vocea mea, cea care adoră să le spună DA copiilor. DA! Ceea ce vrei tu să experimentezi este mult mai important decât ordinea pe care încerc eu să o țin. DA, poți să duci acea idee până la capăt. Unde vei învăța toate astea dacă nu acasă? Vrei să faci o fortăreață în sufragerie? DA! Nu e ca și cum ai vrea să dai foc la casă. Ordinea nu e pe același nivel cu experiența, cu jocul, cu îndemnul, cu deprinderea de a experimenta și a rămâne concentrat. Am discutat de curând cu un psiholog despre vârsta lui Radu și cam ce limite mai pun acum. Tocmai pentru că are nevoie de spațiu să-și dezvolte personalitatea. Mi-a spus că doar limite de siguranță și nici o limită la joacă!!! M-am gândit apoi cât de des luăm în cosiderare drepturile copilului într-o casă, chiar și cu cele mai bune intenții și nu de puține ori am realizat că nu este deloc ușor să fii copil. Toată lumea îți spune ce să faci și ce să nu faci, ce să mănânci și cât trebuie să mănanci. Mănânci până simți că nu mai poți ți se spune Nu ai mâncat nimic! Ți se spune să te speli pe mâini apoi mai vrei să dai o dată cu săpun dar ți se spune e suficient! O zi doar să să se poarte cu noi cineva așa cum ne purtăm noi uneori cu copiii..
Dacă aș fi spus NU la tot ce se vede în poză, ar fi ratat o jumătate de ora de distracție în doi.
