Știți senzația aceea de la primul vânt călduț pe piele, vânt de primăvară, care-ți lasă obrajii înrosiți și buzele uscate? Mirosul de fum de la focul mocnit din butoiul cu crengi curățate din pomii tineri? Cotcodăcitul găinilor care umblă slobode prin grădina mare, fără ca oamenii să-și facă griji pentru răsaduri? Lătratul câinilor care se țin după stăpân? Dacă ați petrecut măcar o zi de primăvară într-o curte, la țară, trebuie să le știți.
Tata punând altoi cu și mai multă pricepere și cu infinit mai multă răbdare să-i explice și unuia de 5 ani. Mama plimbându-se de colo colo, punând la loc câte ceva ca un om ce se simte responsabil de tot ce îi iese în cale, amândoi cu câte un ochi la cei mici.
Toată după amiaza am petrecut-o cu copiii în livada părinților mei și dacă glasurile lor n-ar fi ajuns până la mine, aș fi crezut că s-a dat timpul înapoi în urma cu vreo 30 de primăveri (cred că tocmai am descoperit de unde și expresia) când cei mai mici oameni din acea curte eram chiar noi, cei trei copii care acum au patru copii (plus unul pe drum) care își petrec primăverile acolo. Faceți voi socoteala.
