Din când în când mintea mea începe să viseze la vacanță. Își cere singură dreptul la odihnă (deși odihnă înseamnă cel puțin un cuplu de bunici cu noi), la peisaje noi, dreptul la alte stări și altă rutină. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place haosul ăsta în care ne aflăm de multe ori sau, mai bine zis, cred că am început să mă pricep la el. Mă organizez bine, nu uit de gustări sau de apă, hainele le combinăm și până la urmă toată lumea poartă câte ceva 😃 și nu mă enervez decât dacă sunt foarte obosită. Dar nu sunt mereu bani, sincronizare sau timp . Ce pot să fac, în schimb, este să creez o oportunitate din ce am, din ce îmi răsare și să fac din țânțar armăsar doar ca să mă bucur. Eu astăzi nu visez la plaje nisipoase și ape incredibil de limpezi, nici nu m-aș vedea pe o pârtie alunecând cu placa printre brazi (asta mi-am propus să învăț), poate vreo petrecere cu cei dragi (asta merge mereu) dar suntem în pandemie. Astăzi, vacanța mea e un drum până la Târgoviște. Nu la masaj, nu la o cafea în mod special, deși îmi voi oferi o întâlnire cu mine, ci am de rezolvat o chestie administrativă. E un drum în care altcineva conduce și eu scriu în timp ce copiii sunt în siguranță la bunici sau la grădi, un drum fără alte genți în afară de geanta de umăr în care mi-am pus parfumul, o foarte scurtă călătorie dar pentru care am apucat să mă dau cu ruj, un drum în care voi purta la gât inima mea roșie cumpărată de pe Mătăsari, un drum fără grabă pentru că fără grabă e noua mea vacanță.
