Sau ce am mai citit astăzi.
Probabil mă cred specială. Dar din când în când, îmi mai pică în mână o carte, vreun film sau altceva în care găsesc gânduri, trăiri și experiențe exact ca ale mele. Ei, bine, acel mic șoc de suprindere pe care il resimt când se întâmplă asta, mă face să-mi dau seama că, până în acel moment, eu m-am crezut specială. Sau într-o situație specială.
De exemplu, prima criză a căsătoriei noastre s-a încheiat odată cu rezolvarea problemei presiunii apei de la duș. Deosebit, nu? Și adevărat. Timp de mai multe luni m-am plâns aproape zilnic de presiunea apei de la duș. Nu simțeam că mă fierb atât cât trebuie, mă frustram de câte ori îmi spălam părul, cu un copil mic dușul căpătase o valoare de moment special. Totuși, nu mă puteam bucura de asta. Ziua în care soțul meu a demontat întreaga baterie și a descoperit că erau niște dopuri uitate pe acolo de meseriași a fost ziua în care viața noastră comună a trecut la un alt nivel. Nivelul crede-mă când îți spun că e problemă, nivelul doar îți spun, nu te acuz pe tine de ceva.
Bun, am crezut că e chestia noastră, ca poate trebuie să muncesc mai mult pentru genul de conectare pe care mi-l doresc, am crezut că dor noi ne împiedicăm de chestii minore cum ar fi presiunea apei la duș.
Dar i-a uite ce scrie Alain de Botton în cartea O educație emoțională:
„Când e vorba despre o problemă extrem de prestigioasă, suntem gata să cheltuim energie și timp ca să o rezolvăm. [..] Nu ne panicăm în jurul provocărilor, pentru că înțelegem dificultatea lucrului pe care încercăm să-l facem. Suntem mult mai calmi în ceea ce privește problemele prestigioase. Resimțim necazurile ca triviale sau ridicole, dar acestea ocupă secțiuni importante din viețile noastre, ducându-ne la stări crescute de agitație. Neglijarea romantică a vieții domestice încuraja fără pic de înțelepciune tocmai o astfel de agitație: moștenirea sa sunt conversațiile precipitate despre temperatura dormitorului și remarcile tăioase despre ce program nou să urmărim, subiecte care pot -de-a lungul multor ani- să contribuie la o eroziunea critică a capacității noastre de a iubi.”
