Dacă mă întrebai ce făceam acum 28 de ani pe vremea asta ți-aș răspunde că sigur eram cu părinții în vizita la prietenii lor. Ei jucau rummy și beau câte un pahar de vin iar noi, copiii, mutam nestingheriți (ba chiar nesupravegheați) prin holurile reci jucăriile dintr-o cameră în alta. Asta dacă era iarnă. Dacă ar fi fost vară, tatăl meu ne-ar fi purtat pe rând pe umeri în drum spre casă. Era distanță lungă de alți prieteni de familie, nașii fratelui meu de botez, până la noi. Țin minte casa noastră plină, mese întinse și nicio limită la ora de culcare.
Dacă mă întrebi ce făceam acum 16 ani, ți-aș spune că sigur mă pregăteam de discotecă. Aveam haine alese de cu o săptămână înainte, probate pe muzică pentru că oricum asta făceam toată noaptea împreună cu prietenii mei.
Acum 10 ani sâmbăta eram prin baruri cu prietenii mei de la cursul de limbă greacă modernă. Ori la vreun concert în aer liber în Thissio. Sau poate în vreun club în Gazi. La o cafea în Monastiraki? Orice era posibil. Inclusiv să vezi Acropole de pe terasa blocului tău.
Unde sunt prietenii mei în sâmbăta asta m-am întrebat. De ce nu sunt la mine acasă, de ce nu e masa pusă, de ce nu jucăm Activity, de ce nu se aude muzica, de ce nu e vin în pahare? De ce nu sunt copii pe sub masă, de ce nu suntem la ei acasă? De ce nu i-am invitat, oare?
La ultima întrebare mi-a răspuns Ileana care abia ce a adormit. O excepție de sâmbătă seara, rezultatul unui somn foarte lung la prânz. Și totuși, mie nu-mi sunt de ajuns rețelele de socializare. E posibil ca în etapa asta a vieții noastre să fi pierdut nopțile cu totul alte intenții ca acum câțiva ani dar ceva tot ne-a rămas : diminețile. 😊
