Am crezut că o să am nevoie de timp mult în seara asta să scriu. Că ideea care m-a bulversat astăzi – aceea că ai mei copii vor prinde finalul de secol – e demnă de toate secundele, minutele, chiar și orele nopții. Dar apoi m-am simțit mică, așa cum probabil voi deveni odată cu trecerea timpului pentru că trebuie să fac loc vieților care vor crește de lângă mine. Eu voi rămăne mare doar în ochii celor care m-au văzut copil iar copiii mei vor putea jura că nu m-au mai văzut niciodată așa. Când am gândit asta, la ceea ce mi se pare o scară foarte mare (de ordinul secolelor) mi-am dat seama că singurul meu timp cu copiii mei este acum. Când ei sunt aici și mă vor, acum au nevoie. Pentru că eu nu pot călători decât parțial cu ei în viitor iar pe ei nu vreau să-i țin cu mine în trecut.
În seara de Dragobete, la început de secol, anul 2021, am adormit devreme doi copii mici care au rămas lipiți spate în spate. Eu le aud respirațiile regulate din hol, pentru că în seara asta nu am putut pleca prea departe de ei.
